Floarea de Iubire

Din prea vechi timpuri, cand omul nu se gandea decat la modul in care sa-si asigure hrana si sa-si protejeze familia, a aparut sclipirea. Acea sclipire ce a incoltit in sufletul omului nostru vazand o floare, …o floare gingasa, frumoasa, inmiresmata pe care omul nostru vazand-o, simtii ceva nou, un sentiment pe care nu-l mai simtise pana atunci...un sentiment care-l facea sa ezite s-o atinga, sa priveasca mirat la ea si fascinat in acelasi timp de existenta unei astfel de fiinte. Atunci el, cu maini infometate o smulse parca dorind s-o pastreze doar pentru el, dar in acelasi timp dorind s-o daruiasca ca pe ceva ce ar fi vrut sa spuna unei fiinte apropiate sau poate cuiva mai presus de el si de intelegerea lui: „iti multumesc”. Apoi cand omul nostru ajunse sa simta ceva ce-i incalzea pieptul si suflul asemenea unei bauturi tari insa care nu scadea in intensitate in acele momente, el rupse floarea si o puse in cositele persoanei pentru care simtea caldura, pe buze, pe sani ca mai apoi, cand omul nostru intelese ce era acea floare, s-o daruiasca ca pe un simbol al sentimentului ce nutrea in el. Mai apoi omul nostru ramase singur, disparuse si acea caldura, si putin din starea acea de nerabdare insa ochii sai nu se puteau indeparta de aceasta fiinta gingasa, plina de viata, care in plenitudinea sa, isi arata fara pudoare frumusetea in care se scalda, fecunditatea ce facea albinele sa roiasca nesatule si infometate in jurul ei precum erau si ochii omului nostru. Vazand acestea, omul nostru decise s-o ingrijeasca ca pe o podoaba sa ude radacinile dornice de stropii imbatati de viata ai apei. Floarea noastra ii insoti pe acest om in viata-i trista zambindu-i in fiecare vara, ori la-nceput de primavara cu un cald si prea firesc colorit atat de imbucurator pentru ochi. Trecu si omul nostru de partea celor care nu cuvanta si singura, floarea inspaimantata de flamandele maini ce-i sfasiau trupul pentru ai rapii din zambet si a o duce in locuri unde viata nu mai are drum, se rufugie in locuri greu accesibile, aprige infiorate de vijeliosul vant si chinuitoarea ploaie, departe in creasta muntelui, unde cu greu picior de om ajunge. Dar venii si ziua cand, un om cu trasaturi accentuate, cu pielea inegrita de soare, cu stropi de roua curgandu-i pe obraz ajunse la un pas de ea. La inceput timida si cu temeri floarea privii precauta la acest om care parea asa salbatic, ba chiar semana cu primul om ce o privise intaia oara. Invinse totusi valul fricii si se deschise catre omul acesta parca dorind sa-i spuna „iata-ma”. Atunci un zambet larg ce se intrevedea printre firele dese si carunte ale barbii omului nostru facu ca floarea sa se simta in siguranta. Nelamurita ce avea sa faca omul nostru cu un aparat ce arata bizar, parca avand un ochi ce sclipea la apasarea lui, dispuse sa stea nemiscata si sa-si expuna maiestoasa naturaletea ei. Omul nostru atinse usor petalele acestei flori, temator sa n-o rupa, apoi cu fruntea parca mai descretita pleca mai departe spre linistea si calmul vailor adapostite de tot ce-i aprig. Omul nostru cobora usor spre liniste insa nu se grabea, mergea asa parca prea multumit de ce vazuse si fara a se gandi la ceva anume,... doar zambind.

P.S: Fie ca atunci cand esti trist sa privesti o floare si sa-ti amintesti cat de greu se straduieste ea sa-ti readuca un zambet pe buze. Dintr-o prea mare dorinta de viata si o pofta nemarginita de frumos doresc ca acest mesaj sa fie cunoscut de cat mai multe persoane aflate in suferinta sau triste in speranta ca voi injumatatii din suferinta daca nu voi putea sa aduc mai mult decat un zambet acolo, unde soarele e ascuns de intunericul conditiei umane si starii de suficienta.