Era începutul lui august și nimeni nu lua în serios ceața ce cucerea încetul cu încetul văile izolate.Panglici subțiri de fum răsăreau uneori dinspre apus, pe cerul senin și fierbinte iar eu mă trezeam privind jocul lor amețitor ore întregi prin fanta de control a buncărului.Tot ce conta pe atunci era prețioasa încărcătură sigilată în fundul pământului, pe care o păzeam ca pe ochii din cap de mai bine de cinci luni fără să știm măcar despre ce e vorba.Într-una din zile, Harley a venit la mine cu o față lungă și obosită.Mi-am dat seama că nu dormise toată noaptea.
-Cred că avem un “gândac” printre noi, căpitane, mi-a spus mestecând încruntat un energizant de producție proprie, pe care băieții îl porecliseră sugestiv “detonator”.
Da, sigur…mi-am spus, “detonatoarele” și băutura te puteau face să vezi nu unul ci o sută de gândaci acoperindu-te și încercând să-ți intre prin toate orificiile, iar Harley nu era deloc străin de supradoze.Un somn bun, legat strategic de pat, i-ar fi prins bine.
-A încercat să ne lase fără camuflaj, continuă, ghicindu-mi parcă îndoiala.
La dracu, poate nu era chiar atât de drogat.Încă.
-Putea fi o defecțiune?S-a mai întâmplat.
-Nu prea căpitane.Am rulat câteva scanări și totul pare în regulă.Unele camere de supraveghere au avut în schimb ceva “probleme”, chiar aici, în camera de comandă...Chiar cred că avem un nenorocit de “gândac” printre noi.
Când el spunea “cred”, însemna că e 99.99% sigur și nu prea făcea greșeli.La dracu, un trădător era tot ce ne mai lipsea.
-Ai idee cine?
A devenit mai întunecat apoi și-a mângâiat ușor arma.
-Nu încă, dar am să aflu.Femeile astea…N-am încredere în ele nici cât negru sub unghie.De când au venit avem numai probleme.Știi că au fost antrenate într-o tabără I.M, nu?
-Da…”Interventie și Mobilitate”...
O denumire seacă pentru niște trupe de ucigașe cu sânge rece.
-Știi cum li se spune, nu? “Îngerii morții” am continuat, fără a-mi putea ascunde întru totul admirația.La zece ani erau capabile să omoare la fel de rapid ca oricare dintre noi.
-Iar acum o pot face de zece ori mai repede!Sunt un pericol, ar trebui să le eliminăm.
-Liniștește-te Harley sunt de partea noastră, i-am spus dând cuvintelor fermitatea unui ordin.Să nu ne pripim.Vom fi cu ochii în patru, am concluzionat apoi mi-am îndreptat atenția spre holoscreen-urile de control.Kadreea și două dintre femeile ei stăteau la soare în perimetrul din jurul buncărului, aflat sub umbrela dispozitivelor de camuflare, tolănite pe pliantele de campanie, cu mâinile sub ceafă, ochii închiși și armele sprijinite lângă ele.
-Nu ți se par grozave? am întrebat încet, mai mult pentru mine, făcându-mă mai comod în fotoliul meu jerpelit din camera de comandă.
-Morții mă-sii de treabă J. C, a izbucnit Harley izbind cu pumnul în masă, e una dintre ele, jur!
Am oprit holoscreen-urile, surprins de ieșirea lui, cufundând centrul de comandă în semiântuneric.Era evident într-o stare avansată de stres iar vederea lor, nu făcea decât să-l stârnească.
-Înainte de a face acuzații, am nevoie de dovezi solide, Harley.Nu pot trimite Înaltului Comandament un raport bazat pe bănieli.
-Vrăjitoarele astea, au complotat împotriva noastră încă de la început iar tu vorbești de rapoarte?!Dumnezeule mare, ai văzut cum ne privesc, cum vorbesc în șoaptă între ele, când cred că nu le vede nimeni?Nici măcar nu mănâncă în același loc, iar noaptea, dorm cu cuțitele lor blestemate sub pernă.Ne urăsc, sunt prea bune pentru noi, iar pe tine, căpitane, te urăsc cel mai mult.Pun pariu că dac-ar putea, te-ar jupui de viu.
-Și ce mama dracului vrei să fac, am izbucnit la rându-mi simțindu-mi sângele gata să dea în clocot.Deși bătrânul meu prieten exagerase, nu puteam să nu recunosc ostilitatea tăcută și destul de bine mascată, pe care-o simțisem încă de la început în comportamentul lor.
-Sântem abandonați la dracu-n praznic, cu un rahat de încărcătură despre care nu știm nimic și n-am văzut nici țipenie de om de mai bine de două luni, am continuat ceva mai calm, ridicându-mă.Cu excepția celor care au totuși ghinionul să ne descopere și care “dispar” din motive de securitate.Sau pentru că ne plictisim?!
Harley a deschis gura, vrând parcă să riposteze, dar a închis-o la fel de repede, ferindu-și privirea.
-Chiar credeai că nu știu ce se petrece?
-Căpitane, niciodată n-am...
-Da, știu.Nu tu, dar vinovații au fost avertizați.Dumnezeule, uneori cred că am de-a face cu niște criminali în serie, nu cu niște soldați.Ar trebui să împușc trei sferturi dintre voi!Iar acum vii și-mi spui că cineva din interior își bagă nasul unde nu trebuie.Cine știe, poate s-a gândit să mai învioreze atmosfera.Știi ceva?Hai să le dezarmăm, să le dăm drumul în pădure și-apoi să le vânăm ca pe animalele sălbatice.N-ar fi distractiv?
N-a răspuns, dar i-am văzut ochii sclipind.
-Am glumit omule, am adăugat repede, realizând că i se păruse o idee bună.
Ciudat câte tâmpenii îți vin în minte atunci când ai prea mult timp liber.
-Du-te și fă-ți treaba, i-am spus punându-mi mâna pe umărul lui în încercarea de a-l mai liniști.Nimeni nu poate face nimic fără codurile de acces.Nivelul zero e în siguranță.Cât despre ele, dacă se fac vinovate de ceva, mă voi ocupa personal.Ai încredere în mine.
A plecat mai calm, știind că am dreptate.”Bietul meu prieten, poate că liniștea asta a început să te înebunească”.Și dacă totuși avea dreptate și nu fusese doar o defecțiune? Îmi cunoșteam oamenii de ani de zile și știam prea bine că unii puneau mult prea repede degetul pe trăgaci, dar fuseseră întotdeauna devotați misiunii și mie.În plus, nici unul nu era destul de idiot să facă una ca asta, știind de bunăseamă că l-aș fi executat pe loc, fără nici o ezitare.Așadar, fusese una dintre ele?
Puțin mai târziu am pornit holoscreen-urile și l-am zărit pe Harley străbătând grăbit culoarul ce ducea spre lifturi.A aruncat o privire întunecată spre camera de supraveghere, apoi a urcat în lift încărcându-și arma.
-Pe toți dracii Harley, am urlat sărind din fotoliu ca ars, dar syscom-ul lui era off-line.I-am alertat pe Ed și pe Deng, folosind o frecvență de urgență,cunoscută doar nouă, apoi am încercat să vorbesc cu Kadreea.
Afurisitul blocase lifturile obligându-mă să urc cele cinci nivele pe scări.Știam că orice se întâmpla, aveam să ajung acolo prea târziu.Am încercat iarăși să vorbesc cu Kadreea, însă fără succes.Ceva îmi spunea că nu mi-ar fi răspuns oricum.Chiar înainte de a ieși din buncăr, oamenii mei mi-au confirmat că-și ocupaseră pozițiile și așteptau ordinul de intervenție.Kadreea și două dintre femei m-au luat imediat în cătarea armelor privindu-mă rece.
-Ar trebui să vă controlați mai bine oamenii, a șuierat către mine fără să mă scape din ochi.
“Da, ai dreptate, iar asta vă include și pe voi”...mi-am spus.
Am înaintat încet spre ea, cu mâinile ușor ridicate, privind-o calm, cu o urmă de zâmbet pe buze.Mi-a părut atunci mai frumoasă ca oricând.Ceva mai încolo l-am zărit pe sergentul Harley în genunchi, cu mâinile legate la spate.O încasase binișor și scuipa sânge în țărână, privindu-le cu ură.A întors capul spre mine și-am înțeles că zilele liniștite se sfârșiseră.
“Tocmai ai stârnit un nou război, bătrânul meu prieten .”
Le-am ordonat să coboare armele, îngustându-mi privirea.Situația nu era numai periculoasă ci de-a dreptul ridicolă.Din clipa în care Înaltul Comandament ni le băgase pe gât pe cele cinci “amazoane”, știusem că o să se ajungă aici.Erau soldați mai buni decât puteau fi vreodată oamenii mei: bine antrenate și în cea mai bună formă, făra dependențe sau excese de nici un fel, complet focusate pe îndeplinirea misiunii și devotate…doar lor.Dacă misiunea ar fi cerut-o într-un anumit punct, ne-ar fi sacrificat fără să clipească iar asta îmi crea un disconfort strategic.Și nu numai…Erau periculoase în aceeași măsură în care erau folositoare și de două ori mai frumoase, iar aici apărea adevărata problemă în micul meu detașament de bărbați, uitat în locul ăsta blestemat.
-E valabil pentru voi toate, am adăugat rotindu-mi sugestiv arătătorul.Restul nu se aflau în câmpul meu vizual dar băieții le localizaseră, imaginându-și probabil cum ar fi să apese pe trăgaci.
Kadreea a mișcat aproape imperceptibil capul și toate armele au fost îndreptate spre pământ.Celelalte au apărut aproape imediat, urmate îndeaproape de Ed și Deng.
-Ce dracu înseamnă asta?V-ați pierdut mințile?
De-acum eram chiar furios.M-am uitat la sergentul Harley: dependența de energizante, atinsese o nouă fază, faza gesturilor prostești, iar eu nu-mi dădusem seama.Trei “detonatoare” și câteva guri de wisky erau de-ajuns pentru a-ți împrăștia mințile, dar oare câte înghițise el?Era deja dependent.Dar ce naiba, cine nu era?!El trecuse însă dincolo de linia subțire de care ne temeam cu toții.Le-am ordonat oamenilor să-l ducă jos în depozit și să fie cu ochii pe el căci n-aveam nevoie de încă un incident, apoi i-am cerut Kadreei să mă urmeze în cortul aflat chiar lângă intrarea în buncăr.Trebuia să încerc ceva nou, să ajung cumva la ea.Dacă reușeam s-o controlez, cu celelalte era simplu, ajutându-mă să câștig micul meu război.
-Pune-ți asta, i-am spus întinzându-i un echipament de camuflaj.Mergem afară.
A încercat să protesteze dar am oprit-o cu un gest scurt al mâinii.
-Cunosc foarte bine regulamentul, am continuat scoțându-mi dintr-un sac arcul din lemn și săgețile iar reacția ei n-a întârziat să apară.
Kadreea s-a holbat la arc apoi la mine și nu pentru că nu mai văzuse așa ceva, ci pentru că nu se aștepta să găsească o armă atât de primitivă la un loc cu echipamentele de milioane de credite.
“Ești de-a dreptul sărit de pe fix”, spuneau ochii ei verzi care mă cercetau cu neâncredere.
-Mergem la vânătoare locotenente, am spus privindu-mi arcul cu o oarecare mândrie.
La urma urmei, prima mea armă în copilărie fusese tot un arc cu săgeți.
M-a urmat tăcută prin pădure, pe cărări știute doar de mine, întrebându-se probabil ce aveam de gând.Strecurându-mă pe lângă trunchiurile bătrâne, înconjurate de tufe și plante agățătoare o vedeam cu ochii minții urmându-mă, cu simțurile încordate ca o felină, ținându-și mâna aproape de armă, gata să riposteze.Câteva minute mai târziu,ne-am oprit în dreptul unui copac bătrân, cu trunchiul atât de gros încât cu greu ar fi putut fi cuprins în brațe de patru oameni. “Copacul meu”, îmi plăcea să-i spun.Era locul unde găseam întotdeauna liniște…și ciori din belșug.
-Urmează-mă, am aruncat peste umăr, începând să mă cațăr pe trunchi.Îmi amintesc când încercasem asta pentru prima oară, cu patru luni în urmă.Nu era lucru ușor, nici fără echipament, cu atât mai puțin echipat.În timp însă găsisem traseul optim, folosindu-mă exact de cioturile și scorburile potrivite, astfel că reușeam să mă urc până-n vârf cu o iuțeală uimitoare.Kadreea m-a urmat îndeaproape, fără prea mari eforturi, ca și când ar fi făcut asta de-o viață.Atunci m-am gândit că începusem să îmbătrânesc.Odată ajuns sus, mi-am ocupat locul pe o cracă groasă iar ea a rămas în picioare, surprinsă de priveliștea ce se așternea dinainte-i: dincolo de coroanele verzi ale copacilor sclipeau de jur împrejur văile și dealurile uriașe iar ceva mai încolo, spre nord, se ghiceau piscurile munților, ca o iluzie albă pierdută în ceața verzuie.
-Incredibil, a șoptit activându-și binoclul.Munții ăia sunt la mai bine de două sute de km distanță.
I-am privit chipul transfigurat, învăluit parcă de o aură magică și m-am imaginat atingându-i obrazul bronzat și buzele moi…Propriul meu gând m-a luat prin surprindere și-am întors repede capul, temându-mă parcă să nu-mi simtă momentul de slăbiciune.Am apucat arcul și-o săgeată încercând să-mi imaginez părul ei roșu ca focul ceva mai lung decât era acum, unduindu-se în bătaia vântului fierbinte care făcea frunzele să fremete.
“Nu fi idiot” m-am apostrofat luându-mi poziția de vânătoare.”De-asta nu le poți controla.”Am urmărit câteva secunde o pasăre ce plana pe deasupra copacilor, destul de aproape, apoi am eliberat săgeata, întrebându-mă ce-aș face dacă ar trebui să trag în Kadreea.
-Ați ratat căpitane, am auzit glasul ei ușor amuzat.Oare mi se păruse sau era și o doză de ironie acolo?
Era chiar în spatele meu în picioare, cu arma în mână.
-N-aș folosi-o în locul tău am spus luând o altă săgeată.“Ochii” de pe orbită ar putea “vedea” descărcarea, dar încearcă arcul meu dacă vrei.
L-a cântărit puțin în palmă, ciupindu-i coarda, apoi s-a dat înapoi și l-a armat cu grație, încruntându-se.
-Arma asta e de-a dreptul ciudată…Cred c-o să rămân la pistolul meu.
-Nu mi te-am imaginat refuzând o provocare, am spus păstrând același ton glumeț.Încearcă-l și vei vedea ce poate.
Am rămas cu fața spre Kadreea, privind-o cum descria o curbă cu vârful săgeții, îngustându-și ochii.Pentru ea totul se reducea în final la competiție și concentrare.Pur și simplu nu se putea relaxa.S-a oprit țintindu-mă.Privea prin mine, gata să elibereze săgeata.Am rămas nemișcat fără să clipesc.Săgeata mi-a trecut pe deasupra umărului drept, șfichiuind aerul, apoi am auzit ceva căzând din ramură în ramură, până jos.
-Nu-i o armă prea rea, a conchis mulțumită.Oricum nu văd de ce-am vâna ceva ce nu putem mânca, a spus zâmbind, iar ciorile nu prea sânt comestibile.
Am coborât din copac și-am început să căutăm prin desiș “ceva-ul” pe care-l vânase și care, cu puțin ghinion, puteam fi chiar eu.Mă întreb dacă-i trecuse prin minte chestia asta.
L-am găsit încâlcit printre frunzele aspre ale unei plante agățătoare.Era o mogâldeață cu blană negru-cenușie, chircită ca o minge de fotbal.
-E un ogul a spus ea, punându-l în sac, lângă săgeți.E chiar gustos…
Poate îm comparație cu conservele noastre..
Un zgomot ciudat de crengi strivite ne-a făcut să ne ascundem repede în verdeață, cu armele pregătite și atenția încordată la maxim.Am măturat împrejurimile cu privirea încercând să aflu sursa prin frunzișul pădurii, dar îmi era imposibil să văd ceva.Atunci mi-am coborât viziera și un șir de cifre roșii mi-a inundat marginile câmpului vizual.
-Drace! am mormăit printre dinți.
Kadreea, care-și activase și ea senzorii, m-a privit întrebătoare.
-E-cell-ul meu e secătuit de energie, i-am șoptit, făcând-o să-mi “citească” cuvintele pe buze, apoi am mai bolborosit câteva înjurături.Tot echipamentul meu era dat peste cap ca și când…
Zgomotul m-a făcut să-mi uit gândul.Pe cărarea străjuită de noi, venea încet cineva.Nu-l vedeam prea clar dar era mic de statură și firav, probabil o femeie sau un copil.Încă un pas și-am putut să-l zăresc mai bine: purta o vestă scurtă din pânză verde și o șapcă de camuflaj iar în mâini avea o arbaletă micuță.Era un puști de vreo doisprezece ani.Ne-a depășit uitându-se aiurea prin copaci, fără să aibă habar de existența noastră, iar eu am privit-o intens pe Kadreea, ducându-mi arătătorul spre buze.Am văzut-o luându-l în cătarea arcului, pregătită să doboare băiatul aflat deja cu spatele la noi și i-am făcut semn să-l lase în pace.Puștiul s-a oprit chiar în locul unde căzuse micuța fiară păroasă și-a cules ceva din iarbă.
“Spune-mi că nu-i adevărat…”, mi-am spus setând arma nonletal.Þinea în mână pistolul Kadreei.A privit-o, apoi s-a dat puțin înapoi, întorcându-se chiar spre mine.S-a uitat în ochii mei cu groază, iar o clipă mai târziu s-a prăbușit străpuns de o săgeată chiar în inimă.Kadreea și-a recuperat arma și-a rămas în poziție defensivă, scanând împrejurimile.M-am apropiat de băiat și l-am întors cu fața în sus.
-Nu e nimeni pe o rază de 300 de metri.Era singur, am auzit-o pe Kadreea ca prin vis.
-Nu ți-am ordonat să tragi, locotenente!
-Dar căpitane, prezența noastră fusese descoperită…
-Pentru că ți-ai uitat arma în iarbă, am apostrofat-o privind chipul alb al băiatului.Ar trebui să te împușc pentru greșeala asta de începător!
Au urmat câteva clipe de tăcere, apoi a îngenunchiat lângă mine, vorbind încet, ca și când moartea copilului ar fi mișcat ceva înăuntrul ei.Sau poate îmi luase amenințarea în serios.
-Nu trebuia să fim aici căpitane…
Avea dreptate, oricât de mult aș fi vrut s-o scot vinovată.Obosisem să-mi tot justific porcăriile mele și ale Înaltului Comandament.În cele cinci luni de zile, muriseră prea mulți oameni.Erau cu toții vânători din satele din vale și numai blestemata de ceață îi făcuse să caute vânatul atât de departe.Prinși între noi și armata lui Guardio și amenințați de otrava verde ce plutea pretutindeni dusă de vânt, n-aveau de-ales decât să riște, încercând să supraviețuiască.Cei care descopereau din întâmplare buncărul erau capturați și otrăviți cu metaprezină – deja notoriul gaz verde, apoi erau duși într-o zonă mai joasă și lăsați acolo, în voia fiarelor sălbatice.Ceața verde făcuse deja multe mii de victime, așa că nimeni nu bănuia absolut nimic-“curat și eficient”.Nici măcar eu, până când nu mi-am surprins oamenii, în plină acțiune, de la adăpostul copacului meu.Și am închis ochii.
Era atât de tânăr…dar eu fusesem chiar mai tânăr când ucisesem primul om.Prima dată e cel mai greu; după aceea devine din ce în ce mai simplu…
“Rutină...|”
I-am prins ușor gâtul în palmă și, spre surpriza mea totală, i-am simțit pulsul slab.Trăia!Săgeata nu-i străpunsese inima, iar cu puțin noroc putea să scape.Băiatul a deschis anevoie ochii și o grimasă cumplită de durere i-a întunecat chipul, făcându-l să geamă înfundat.Mi-a apucat mâna strâns, atât de strâns încât am crezut c-o să-mi sfărâme degetele.
Kadreea, care se ridicase în picioare și supraveghea perimetrul, s-a apropiat uimită.
-Dă-mi repede o seringă, am strigat către ea.Am rupt ambalajul cu dinții și i-am injectat calmantul în umăr.În câteva secunde puștiul s-a liniștit, dându-mi drumul.
-O să fie bine pentru un timp, am spus desfăcându-i vesta.Nu pierde mult sânge.
-O să-i scoateți săgeata?
-Nu aici.Poate e vreun medic în satul din vale...Nu. O să ne întoarcem la buncăr.
-Cu el? Înrebă Kadreea privindu-mă cu un soi de îndoială.Dar protocolul…
-Dă-l dracului!Au murit destui datorită lui.Ce-ar fi să mai si salvăm pe cineva din când în când?E doar un copil, am continuat câteva clipe mai târziu, încercând probabil să mă conving mai mult pe mine însumi decât pe ea.Nu putem să-l lăsăm aici.O să-l izolăm undeva într-o cameră iar când va fi mai bine, o să-l duc la marginea satului.Nimeni nu va bănui…
Kadreea a strâns pumnul privindu-mă intens iar eu am amuțit, tinându-mi răsuflarea.S-a lăsat lângă mine, încărcându-și arma.
-Scanner-ul arată patru ținte.Nu sunt ai noștri și par bine înarmați.O patrulă a lui Guardio poate.Trebuie să plecăm.
-Pe toți dracii!
-Acum, căpitane!
Am privit în jur, căutând o soluție care nu exista.Să-l las acolo și să ne retragem rapid spre buncăr înainte ca cei patru să ne taie calea, era singura obțiune.Cine știe, poate că nici nu aveau să-l găsească sau, văzându-l astfel, aveau să-l considere mort și să-l ignore.Mai târziu însă, când efectul calmantului va fi trecut, îl aștepta cea mai cumplită agonie și moartea.Copilul nu merita așa ceva.Sîngele lui avea să fie pe mâinile mele iar asta nu mi se părea acceptabil.Prost moment pentru o criză de conștiință.Hm…nici nu credeam că mai am așa ceva.Eram atât de sigur că o pierdusem cu mult timp în urmă în satul ăla blestemat…Nu.Trebuia măcar să încerc, așa cum altcineva încercase să mă salveze pe mine.
-Întoarce-te la bază și pregătește oamenii pentru un atac.Iscoadele lui Guardio nu s-au mai avântat de mult atât de departe.Ar putea fi și alții în zonă, am spus accesând harta regiunii, pentru a găsi un drum sigur până în locul de unde presupuneam că venise băiatul.Ca la un semn, echipamentul meu de un milion de credite a “murit”, transformându-mă într-un punct roșu pe radarul inamic.A dracului de treabă, dacă cineva ar fi vrut cu adevărat, ar fi putut să-mi urmărească fiecare mișcare ca într-un nenorocit de R.P.G.
-Du-te, i-am ordonat văzând că ezită.L-au văzut pe puști iar acum m-au localizat și pe mine.O să-l duc în sat și-am să mă întorc la copac.Lasă-mi în scorbura din vârf un echipament complet, imediat ce se îndepărtează inamicul.
S-a făcut nevăzută, dispărând în desiș ca o felină.
M-am descotorosit rapid de tot ce nu-mi era necesar, le-am ascuns cât am putut de bine într-o scorbură, apoi am luat băiatul în brațe și-am tăiat-o cu viteză printre copaci.Era așa cum bănuisem, o patrulă de recunoaștere, dar din motive numai de ei știute, nu păreau prea interesați de mine.Întoarcerea la buncăr era exclusă.Dacă ei nu mă detectaseră, nu însemna că alții, mai bine echipați sau mai atenți, nu mă puteau urmări până la destinație.I-am lăsat să treacă, ascuns la adăpostul lăstrarilor tineri, apoi mi-am continuat drumul, încercând să vizualizez harta pe care o zărisem preț de câteva clipe, înainte ca e-cell-ul să se descarce complet.
M-am împiedicat de ceva și-am aterizat în genunchi, reușind cu greu să-l protejez pe băiat.A deschis ochii și-a spus ceva într-o limbă necunoscută.I-am răspuns în vox că totul o să fie bine apoi m-am ridicat și-am pornit mai departe, oprindu-mă din timp în timp la adăpost, ca să verific dacă sunt urmărit.Începuse să se însereze și știam că băiatul nu va supraviețui până în zori.Era palid, avea mâinile reci și tremura, așa că mi-am scos jacheta și l-am acoperit cum am putut mai bine.În câteva minute putea să intre în stare de șoc iar eu rătăcisem drumul.G.P.S-ul era la fel de “mort” ca și restul echipamentului, deși toate bateriile ar fi trebuit să funționeze încă cel puțin un an, obligându-mă să-i dau dreptate lui Harley, Timpul se scurgea cu repeziciune, împotriva noastră.Am privit în jur, știind că trebuie să aleg o direcție.Odată cu căderea nopții, dacă cerul rămânea senin, puteam să-mi găsesc drumul orientându-mă după stele, dar era mult prea târziu pentru puști.
L-am luat în brațe și-am pornit mai departe spre ceea ce mi se păruse a fi susurul unei ape curgătoare.După câțiva metri eram absolut sigur că mă îndrept spre un pârâu.Băiatul a început să se foiască icnind ușor – semn că efectul calmantului începuse să treacă.Am vorbit iarăși în vox, chiar dacă nu eram prea sigur că pricepe vreo iotă, spunându-i că nu mai era mult până în sat.
-Doare, s-a plâns ceva mai târziu, strâmbându-se.Unde e Gory?Ce-ai făcut cu el?
Accentul era cam ciudat dar cel puțin știa limba universală.
L-am întrebat cine era Gory, dar nu m-a luat în seamă, punându-mi mereu aceeași întrebare și amestecând-o cu fraze rostite în limba lui, ridicând glasul, lucru care putea să ne pună în pericol.Eram aproape de pârâu iar apa arunca printre copaci sclipiri vagi, reflectând ultimele fărâme de lumină.
Durerea lui devenea tot mai puternică, fiind aproape imposibil să-mi mai continui drumul.L-am lăsat jos pe covorul de pietriș și-am căutat o altă seringă, conștient că puteam să-i fac din grabă o supradoză, ceea ce nu era deloc de dorit.Întunericul se lăsase de-a binelea, așa că am fost nevoit să folosesc lanterna armei.M-a privit speriat și dezorientat, încercând să se opună.I-am făcut jumătate din doză, spunându-i mereu că totul o să fie bine și că o să fie acasă cât de curând, chiar dacă începusem să realizez că nu mai avea prea multe șanse.În aceeași secundă am simțit pădurea prinzând viață în jurul meu, vrând parcă să mă strivească.Am întins mâna după armă pe care-o sprijinisem la câțiva centimetri pe nișe pietre, dar era prea târziu.Ceva m-a izbit puternic în ceafă, aruncându-mă cât colo.Înainte de a-mi pierde cunoștința, mi s-a părut că zăresc luminile câtorva lanterne, măturând pietrișul din jurul meu.