Palatul sufletului are o mulțime de încăperi. Fiecare cameră are farmecul, misterul și parfumul ei unic. Prin multe dintre ele au trecut, sau chiar s-au stabilit, persoane care, de-a lungul anilor, au lăsat daruri spirituale, unii chiar punându-și amprenta prezenței, modelând stiluri și decorațiuni interioare.
Există însă și spații nevizitabile, sufocate între pereți tapetați cu indiferență, spații care păstrează scheletele luptelor interioare, ale dramelor și întrebărilor fără răspuns, și chiar ciornele corigențelor emoționale. Când intrăm uneori, sub pretextul de-a aerisi, de fapt aduși de porniri obscure, asemenea acelora care revin la locul crimelor comise, ne împleticim în lanțuri de spaime, ne întâmpină, sadic, urletul de lup al temerilor, ne istovesc himerele traumatice ale confruntărilor tenebroase.
Viața ne oferă, zgârcit, dreptul sau speranța de a clădi și decora coridoare de lumină, săli, nișe și firide în care stau frumuseți și valori niciodată visate. Pe unele dintre ele le descoperim accidental, altele ne sunt interzise. Din păcate pentru noi, planurile de construcție ale marelui Creator au fost desenate pe hârtia virtuală a imaginației și nu s-au păstrat. Hotărât lucru, un gest deliberat.
Așa că sufletele sunt, ele însele, o parte din arsenalul ispitelor sădite în calea noastră, bieți muritori, plante din Taina dintâi a cunoașterii, spre a ne face să pornim, din timp în timp, în aventura miraculoasă a explorării vreuneia dintre ele. În mână, ținut strâns, ghemul de lână din care urmează să desfacem, centimetru cu centimetru, firul Ariadnei. Și pornim, cu credința că suntem bine echipați, în expediția interactivă pe care o numim, neîncăpător cuvânt, iubire.
Ne îndrăgostim, invariabil, de acel unic, sofisticat miracol arhitectonic, iluminat convergent de așteptări și speranțe, care se re-creează permanent în fantasme, și ne cazăm, fără de veste, în noua reședință, dăruind, pe negândite, palatul nostru în schimb. Experiența fascinantă a unui habitat pe care nu dorim să-l părăsim vreodată.
După o vreme, avem impresia că ne descurcăm pe culoarul principal la fel de bine ca acasă: știm înălțimea treptelor de la scări și densitatea fericirii sau a tristeții din saloane. Dar, în același timp, nu ne putem opri să nu privim, cu omenească îngrijorare, zăvoarele ferecate de pe ultimele uși, pe sub care se strecoară lumina, și pentru ale căror lacăte sperăm să primim sau, de nu, să găsim cheia potrivită.
Viața curge totuși domol, iar fericirea de a fi acolo amestecă vise cu realități, prevenind mișcarea filmului pentru albume fotografice a căror calitate credem că poate să reziste timpului. Din timp în timp, suflul obișnuinței amenință să stingă flacăra sfeșnicului care ne luminează pașii prin saloane, obligându-ne la bâjbâiala de care ne temeam, și-apoi poate veni și ziua genunchilor juliți pe trepte, ceea ce duce la dorința de a schimba opțiunea de prelungire contractuală. Mai mult, dacă măsurile de întreținere a locuinței se lasă așteptate, ori sentimentele evanescente ale proprietarului vor rezidi intrări, ne vom putea trezi, la fel de fără veste cum am intrat, în stradă.
Ba se mai poate întâmpla ca printre vizitatorii locului să apară vreo persoană calificată în domeniul arhitecturii de interioare, care să sugereze cumva, proprietarului, o schimbare sumară, ca, de pildă, mutarea unui tablou de pe un perete pe altul, pentru a-l pune, zice el, într-o lumină mai bună. O încercare e pe cale de-a se naște.
Un ciocan lovește capul unui cui de susținere și … peretele sună a gol. Dintr-odată, suntem confruntați cu speologica revelație a unei descoperiri majore: o imensă încăpere neumblată vreodată de pași sau umbre. Arhitectul, incitat de generozitatea spațiului, începe să-l decoreze. Locatarul de drept, neștiutor de existența acestui loc, de dimensiuni comparabile cu interiorul unei catedrale gotice, nu-i percepe lipsa.
Bulversat de noua realitate, proprietarul palatului se lasă pradă infatuării și, îndemnat de entuziasmul noului venit, își mută centrul de greutate al preocupărilor în noua zonă de influență.
Cu timpul, palatul devine un duplex, cu acces separat pentru fiecare din cei doi, fostul chiriaș și arhitectul de talent.
Aflați în atare situație, la o adevărată intersecție a incursiunii în noi înșine, ne putem întreba: unde începe infidelitatea? Care este punctul de redistribuire a resurselor sentimentale? Cine are în mână capătul pompei de alimentare cu dragoste? Care e ziua fatidică de emitere a cartelelor de rație zilnică pentru atenția față de partener ?
Și, ca un făcut, tot atunci privirea ni se oprește, ca din întâmplare, pe un poster, care avertizează că în ziua bilanțului vom fi evaluați nu doar pentru faptele bune și rele, ci și pentru absența curajului de a lupta pentru păstrarea unei imense trăiri pe care am îngropat-o în cripta renunțării. Pentru ca….?