poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2273 .



Micropovestiri
proză [ ]
exercitii de stil

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [raluca_2004 ]

2004-11-02  |     | 



I.
Sunt un animal. Unul nici mic, nici mare. Vă rog să îl ghiciți. Dar vă voi da numai câteva indicii. Sunt puțin trist, asta se vede numai pe fața mea, așa, din când în când. De cățărat ai putea să spui că mă cațăr, dar din nou numai când am chef. Pentru că am o lene ancestrală. Sunt poate din cele mai leneșe animale. Nu știu ce aș putea spune despre mediul în care trăiesc pentru că nu prea am cunoștințe de geografie. Tot ce știu este că trăiesc într-o zonă destul de pitică, adică cu plante pitice. Asta poate pentru că mi se par mie pitice. Poate pentru că eu sunt prea înalt. Poate vă întrebați ce naiba fac toată ziua. Mănânc, beau, mă tot plimb, așa, tot cu acea lene. Cred că sunt sociabil, pentru că așa mi-a sugerat vecinul meu de teritoriu, dar cred că a fost destul de răutăcios. Adică, totul s-a petrecut în modul următor: ne-am văzut prima dată în poiana aia, de lângă râu, și când m-a văzut nu a prea fost impresionat de mărimile mele, ceea ce m-a făcut să mă cam îndoiesc de imaginea pe care o aveam despre mine. Bineînțeles că eu nu mi-am fabricat o imagine, ci pur și simplu m-am comparat cu celelalte animale care se află, hai să spunem, pe teritoriul meu. Însă acest vecin de habitat cred că a vrut să se arate neimpresionat pentru faptul de a mă intimida. Ei, asta este. Dar după aceea, ne-am mirosit noi puțin, am văzut că suntem amândoi două animale pașnice, nu-l recunoșteam ca fiind vegetarian, așa că de atunci, de câte ori vreau eu, ne mai plimbăm împreună. Ne-am plimbat atât de mult, încât am ajuns cu el la o rafinare extraordinară a comunicării. Adică el scoate un sunet și eu îl înțeleg. A, cel mai distractiv este când mergem prin oraș. Acolo unde sunt animalele acelea ciudate care au doar două picioare. Bine, și eu am, dar ele sunt foarte mici de statură, dar sunt extrem de mobile. Ele se numesc oameni. Cam ciudați. Adică ei mai vin din când în când destul de aproape de locul unde dorm eu de obicei și fac zgomot. Dar îi las în pace. Ce mi se pare chiar ciudat este că oamenilor le e frică de noi. De parcă nu ar fi și ei tot animale. Poate că se înțeleg și altfel decât noi, dar cred că tot animale sunt. Nu îi urăsc. Pur și simplu îmi sunt indiferenți. Doar că ar trebui să vorbească mai puțin.
Ei, tot nu ați ghicit, nu? Bine, nici eu nu prea v-am dat indicii, ce-i drept. Poate reușiți până la sfârșitul paginii. Atât am pentru descrierea mea. De asemenea, am un loc unde dorm. Și unde mai stau când mă doare ceva. Se numește bârlog. Nu trebuie să vă dați cu părerea, pentru că multe animale au bârlog. Așa că să nu credeți că ați ghicit. Ei, da, bârlogul meu, despre asta vorbeam. E cam special. Pentru că se află într-o peșteră. Și este și extrem de interesant. Pentru că este mult mai deschis decât spațiul de afară. Spațiul de afară îl folosesc numai pentru mâncare și aer. Însă cel de dinăuntru este absolut fantastic. Este o peșteră pe care nici până acum nu am reușit să o descopăr total. Da, chiar așa este. Pereții sunt plini de țurțuri de ghiață de diverse dimensiuni și culori. Când nu am chef să ies, stau și mă holbez la ei. Poate că sunt un animal care chiar se holbează cam mult. Sunt perfecți. Așa cum sunt înghețați de atâta timp. Sunt absolut extraordinari. Însă peștera mai are ceva extraordinar. Că nu are capăt. Chiar nu are. De atâta timp de când stau, nu am găsit nici acum capătul. Este absolut unică. M-am târât pe sub arce de peșteră, pe sub alte stânci, mi-am însângerat pielea, pe spate aproape nici păr nu mai am. Asta de la mersul pe sub stânci, în peșteră. Am tot îmbătrânit mergând în subteran. Nu vreau să vă câștig mila prin asemenea afirmații, dar chiar sunt bătrân. Sunt un urs de 100 de ani. Ei, poftim, am spus ce sunt! Aș fi ipocrit să spun că mi-a scăpat. Dar am ajuns la sfârșitul paginii dedicate mie și nu vreau să mă impun, așa, fără vreun scop. Poate voi reveni. Sau poate nu.

II.
BEEEEEEEEEP. BEEEEEEEEEEEEP. Mostră conversație.
07219......... către 072487......
-Bună...
-Da, Carmen, eu sunt. Zi repede. Sunt într-o ședință. Ce s-a întâmplat?
- Păi, du-te tu și ia copiii de la școală. Poți?
- Hai că încerc. Când ajungi acasă?
- Dar...
D........ către R.......: Deja am terminat de cantat. Cum am ajuns, am si intrat. Îmi pare rau, dar n-am crezut ca o sa termin asa repede. va pup... D............... J
R......... catre D........: Nu e nici o problema. bafta in continuare.

G............ către R............: Da el vine. Nare nici o treaba ku mine. Si nici nu kred k are mobil. L

C............. către R........... : Acum incerc sa invat la romana c ne-a predat FULGA si nu pot pt k prop nu au logica. E o cretina! Maine la 10 facem cercul? Sper k da! L

Etc etc etc

Sunt un telefon mobil. Francezii mă numesc portable. Și au dreptate. Pentru că eu duc. Am memorie. Sunt ca un mic kalkulator, în plus oamenii mai și vorbesk cu mine. Toată lumea are mobil. Suntem ceva ce aparținem. De aceea locurile preferate unde ne aflăm sunt buzunarele din față ale blugilor. K să ne simtă. K să se știe că suntem acolo. Eu sunt al unei femei. Sunt Siemens A 50. Mic, confortabil, destul de feminin și cu un design aerodinamic. J Nu sunt atât de performant, dar eu kred k singura menire a telefonului mobil este de a vorbi și de a da mesaje. Nu trebuie să și spălăm. Unii proprietari la asta se așteaptă din partea noastră. Dar hai să fim serioși, ok? Sunt și un telefon cu personalitate. Mă enervez constant pe șefa mea, hai să spunem, și mă închid tot timpul. Melodia mea preferată pe care o am este INXS – elegantly wasted. Tastele se colorează altfel când cânt melodia asta. SMS-urile pe care le scriu sunt de obicei de dragoste. Proprietara mea cred că trebuie să fie imbecilă - ,,hai să ne vedem, puiul meu!” sau ,, mor de dorul să te văd” și așa mai departe. Când de fapt ar trebui să scrie despre lucruri mult mai presante. Pentru că de aceea exist, good god! Cu tâmpeniile astea îmi reneagă propriul statut. Da, sunt un telefon mai deștept decât celelalte din tagma mea. Înainte de a fi al acestei individe care nu știe decât să dea sms-uri de amor, am fost al unui profesor universitar. Ascultam cursuri despre Derrida, încercam să aplic teoria deconstructivismului pe propriul corp informatizat, selectam mesajele pe care să le afișez primele, în funcție de afinitățile profesorului pe care le știam par coeur. Sau a rebours, cum vreți. Da, știu și de Huysmans.

Bzzzzzzzzzz. Pac.

Abonatul Connex nu răspunde. Vă rugăm, reveniți.

Da, se pare că l-au eliminat. Postura aceasta de portable nu prinde. Ce ai putea spune despre un telefon mobil? Că are carcasă, că are clăpiță sau nu, că are taste și că poți comunica mult mai simplu cu el. Sau scrie mesaje. Cam atât. Dar nimeni nu a crezut ca mobilul se poate...îndrăgosti. De cine? Ei, dar asta este deja o altă poveste sau, mai bine, un alt exercițiu de stil. Of, deja am depășit spațiul unei pagini. J


III. Sunt ... ce anume? Imaginați-vă că sunteți, pur și simplu, nici mai mult, nici mai puțin, un personaj de roman. Cine ați vrea să fiți?
Pentru fete – dacă vreți să fiți soții, o alură a la Madame Bovary nu strică niciodată. Dacă sunteți doar femei, Ana Karenina întruchipează idealul oricărei femei trădate de iubitul infidel care a îndrăznit să facă să sufere o asemenea minune. Virginia Wolf din ,,The Hours”, Marie Darrieusecq being herself, sau pur și simplu Ioana Baetica fiind tot herself.
Pentru bărbați, don’t try this at home: Henry Chinaski. Dar nici metaforici, nici metafizici, cu minți îngreunate de multiplele probleme mondiale la care vă gândiți în fiecare zi. Bine, știm, frunzele ruginii, sau cum sunt ele, v-au cam ajuns. Sau lumânările parfumate – neparfumate, trandafirii, și ei obligatorii din peisaj, și alte asemenea surogate.
Fiți ... cine vreți să fiți voi în fiecare moment al vieții voastre. Sau poate deja sunteți un personaj? Asta rămâne de văzut...

Eu, deocamdată, sunt ... doamna T. Ei, poftim, da, nu sunt contemporană. Asta este... Sunt o femeie elegantă care e tot timpul la modă, sunt modernă – nu modernistă – a, da, și sunt actriță. De fapt, sunt imaginea perfectă, copia alteia. Cea pe care a iubit-o autorul, cel care m-a creat pe mine. O chema Leny Caler. Ea era blondă, eu sunt brunetă. Cam asta ar fi singura diferență. În schimb, amândouă îl iubim pe Camil. Sau, cel puțin, așa pretinde el. Eu sunt condamnată la a nu mă decide, la a suspina tot timpul după acest, hm!, ,,Fred Vasilescu” după care este, de fapt, Camil. De obicei, personajele au o atitudine extrem de umilă față de creatorii lor. Eu îmi permit să îi spun Camil. Și îi spun astfel pe un ton extrem de suav și cald. De ce? Pentru că, totuși, țin la el. Dar mi-am câștigat independența față de el. Fred nu poate încă. Eu, da. Îl sfidez. Pentru că mi-a dat un destin destul de enervant, static, îmi refuză intelectualismul. Fred este pilot, dar filozofează. Pe când eu ar fi trebuit să am această posibilitate. Pentru că eu sunt mult mai pasibilă de. Nu el. Dar el este bărbat. Și știm cu toții opinia lui Camil despre femei. Ele nu produc idei. Nu mă credeți? Citiți-i ,,Notele zilnice”. M-am enervat îngrozitor când am văzut ce scria acolo. Mai mult, eu am statutul de copie. A acelei Leny. Se pare că acesta este destinul fiecărui personaj, de a fi copie, chiar dacă acest lucru este explicitat sau nu. În fine... Ea are o viață mult mai interesantă – este iubită de bărbață extrem de atractivi: Sebastian, Fronda, Camil. Îmi vine să mor că eu sunt tot timpul dependentă de figura lui Fred. Asta i-am reproșat și lui Camil. Dar nu mai am ce face. Numai dacă nu mă imaginează și pe mine un alt scriitor într-un alt context, fiind altfel, adică așa cum a făcut Woody Allen într-o mică povestioară: a reinventat-o pe Madame Bovary, i-a dat libertatea de care avea nevoie. Da, dar nu toți scriitorii nu sunt Woody Allen. Așa cum nici unul nu e Camil. Cel puțin, îl apreciez că nu m-a făcut idioată sau banală, cum a făcut-o pe Ela din celălalt roman. Și ce să mai spun despre celelalte femei din drame? Oricum, nici una nu este atât de complexă ca mine. Sunt fericită că am un farmec deosebit. Dacă ar fi creat ceva mai mult între mine și Ladima... poate.... Trebuie să-mi placă neapărat romanul? Mie nu îmi place. E plat. Nu are forță. Decât intelectualism.

Doamna T este un personaj. Cel pe care îl joc cel mai des. Pot să fiu și celelalte femei. Nu pot să fiu, în schimb, proastă. Mi-e lene să fiu proastă. Asta cere un prea mare efort.


IV. Ce mai sunt? Absolut totul și nimic. Copac, zmeu, scrisoare, sărut, pală de vânt... Dar ca să scriu despre toate, mi-ar lua cel puțin un roman. Și pot fi și un roman. Cred că un roman de Boris Vian. Dar asta e o altă poveste...













.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!