Poate să vi se pară ciudat, puteți să nu mă credeți, dar atunci când vreau să cunosc cu adevărat un om, îl privesc ca atenție și încerc să-mi imaginez felul cum plouă în jurul lui. Există o intuiție care nu mă înșeală niciodată și care îmi sugerează mai exact decât cele mai exacte probe ceea ce vreau să știu. Sunt oameni în jurul cărora ploaia cade copilăroasă, cu clăbuci și zarvă nestăpânită, făcând să crească ciupercile și să scoată coarne bourești melcii; sunt alții în jurul cărora ploaia se desenează discret ca o fină hașură, ca un voal subțire care foșnește mătăsos și face streșinile să cânte abia auzit; pe unii îi învăluie ca o rețea invulnera-bilă, ca niște implacabile riduri ale văzduhului, fără zgomot și fără sfârșit; pe alții îi împodobește cu serpentinele ei colorate, încurcându-i în liniile lungi, pline de haz; unora le atinge obrazul și li-l face mai frumos, li se agață de gene și strălucește în picuri instabili; altora li se scurge prin păr și pe gât murdărindu-i, făcându-i să tremure și să-și strângă în jurul gâtului bietul fular, înjosindu-i, urâțindu-i.
N-aș putea să explic de ce, poate că totul se datorește marii sensibilități a ploii, capacității ei de a se adapta și de a reacționa prompt, dar nimic nu caracterizează mai bine un om decât felul în care știe să facă ploaia să plouă, în câte nesfârșite game se mișcă sunetele ei, ce culori diferite și neașteptate poate să schimbe, în câte forme se lasă mo-delată și ce sentimente contrare poate să oglindească aceeași picătură de ploaie! Câmp de studiu, fantastic instrument de cunoaștere, joc pasionant, călăuză, cheie a tainelor, părul de apă al cerului se împletește pentru mine mereu altfel, lăsându-mă să ghicesc în el - așa cum anticii ghiceau în măruntaiele păsărilor.