Între poet și istorie legăturile sunt într-o asemenea măsură determinante și reciproce, încât, chiar dacă le-ar fi divergente intențiile și idealurile, destinele lor se împletesc implacabil de la începutul până la sfârșitul, mereu proorocit, al lumii. Poetul nu poate scăpa istoriei, așa cum istoria nu poate scăpa poetului, iar odată această axiomă admisă, ceea ce și poetul și istoria trebuie să înțeleagă e că și unul și altul - și cu nimic unul mai mult decât altul - au interesul să se afle într-o relație de egalitate. Iată ceva cu adevărat dificil. Este atât de ușor să ne considerăm superiori unii altora și atât de greu să ne recunoaștem egali! Uneori istoria n-a ținut seamă de poeți, alteori poeții n-au ținut seama de istorie. Dar și epocile care nu și-au lăsat poeții să se exprime și poeții care nu și-au exprimat epoca au dispărut la fel de firesc în uitare. Din orice unghi am privi lungul drum al devenirii omenirii, istoria și poeții se văd legați la fel de strâns și de fără scăpare. Fără scăpare și egal. În procesul istoriei, poeții au fost puși și procurori, și avocați, și jurați, și inculpați, și victime, și grefieri, dar în nici una dintre aceste calități ei nu au încetat să fie martori. În orice punct ar fi fost, de bunăvoie sau cu sila, plasați, ei nu trebuiau decât să vadă și să spună ce-au văzut. Iar dacă martorul putea fi uneori, tragic, influențat, grefierul nota și această influență.
Cât de simplu e totul: Oh, pe cer curg norii, prin pământ lave și ape, prin tulpini fragile sevele renăscătoare mereu, prin suflete dragostea înălțătoare de slavă înțeleptei, eternei armonii, a universului, dar noi existăm numai în măsura în care îi suntem istoriei martori, istoriei care există numai în măsura în care îi suntem martori noi.