I. Nana
Pe malul râului, mai spre partea suburbană, tronează o cabană diformă, încropită din scânduri, țâfnoasă și izolată de restul lumii prin niște pereți verzi, acoperiți de o vopsea buboasă. Dacă ai sânge în tine, cobori pe malul râpos, acoperit de praf și te apropii de ciudata făcătură prelungă, pe a cărei ușă stă, uitată de ani de zile, aceeași inscripție:
„Barul Nana de vânzare”
Așa. Pur și simplu. De parcă ar fi scris: Deschis – Închis – Plecat în concediu. Între scândurile vopsite în verdele șleoampăt și ostentativ, spațiul întunecat și „alunecos” exercită o atracție perversă, în concordanță cu numele (…”Nana”, să fi fost Nana lui Emile Zola sau o nană rurală, butucănoasă, pe care ar fi putut s-o cheme pur și simplu Persida, sau, mai simplu, Sida, pentru prieteni?!). Mai puțin preocupați de astfel de subtilități, obișnuiții zonei îi găsiseră crâșmei un nume mai pe măsură: barul în care se urlă.
Nu trebuia să fii un fin observator ca să-ți dai seama că aceasta era deosebirea esențială față de stabilimentele învecinate, unde se bea în tăcere, cu încrâncenare și ochii fixați aprig în vidul înconjurător sau, cine știe, asupra unui punct din misteriosul spațiu cosmic.
Ziua și mai ales noaptea, „broasca” fosforescentă de pe malul apei răsuna de răcnete și imprecații specifice oricărui soi de nefericire imaginabil: nefericirea șomerului irecuperabil, a poetului ratat, a ologului, a celui-care-nu-înțelege, a celui care a pierdut definitiv autobuzul, a chibițului logoreic de la colț de stradă, a celui care amenință cu sinuciderea, de la mansardă.
Barul Nana este, dacă vreți, un punct de vamă, un pasaj, un „Check Point Charlie” obligatoriu între orașul cel adevărat și zona crepusculară a mahalalelor, perimetrul cețos care zămislea, neîncetat, figurile ce aveau să se perinde pe la tejghea sau la mesele slinoase, șterse cu cotul, unde berea se servea la borcan, căci halbele erau rezervate doar clienților mai „scuturați”.
Într-o vară caniculară, trecătorul de ocazie descoperea, uluit, că barul avea și dizeoză, o madamă grasă care strângea nemilos un microfon în mână, în timp ce cânta, neluată în seamă de nimeni. Sub acoperișul de tablă cred că erau vreo 40 de grade, mușteriilor li se revărsau creierii afară de zăpușeală, dar toată lumea bea vin, nimeni nu se atingea de bere! Așa a fost dintotdeauna locul (sau localul), cu personalitate. Dizeuza cea supraponderală, cu fundul cât dulapul, și-a pierdut mai târziu urma prin fosta Iugoslavie, undeva pe la Skoplje și nu s-a mai auzit nimic de ea, oricum nimeni nu i-a reținut numele, era foarte posibil s-o fi chemat chiar Nana, după barul care se oferea de atâta amar de ani la vânzare…
Oricum, madama cu pricina nu era singurul personaj feminin și nici cel mai memorabil din colecția de figuri a bombei de pe mal. Mai venea des, într-un timp, „Doctorița”, singură, sau precedată de un câine alert. „Vă dau rețete la toți” – anunța când tunător, când pe un ton mai îngăduitor. Adunătura de la mese o privea aiurea, în timp ce „Doctorița” se așeza direct pe pământ, cu treningul ei roz murdar în turul pantalonilor, și începea să scrie tacticos „rețete” pentru fiecare, pe un mănunchi mototolit de hârtie de ziar. „Þie-ți dau spânz, că ți-a murit scula de mult!” – îi aruncă celui căruia i se spune „măi Scarlate”. Individul, „flatat”, râde mânzește. Omul a rămas șomer de vreo cinci ori, culmea e că a lucrat doar la firme falimentare, la balastieră, la cărămidă, la „celefeu”, iar la cărămidă și, ultima oară, electrician la filatură. Acum s-a săturat, decis fiind să nu mai stea în calea fericirii nimănui, nici măcar în calea propriei sale fericiri…
Client fidel, „Măi Scarlate” se așează tacticos la masă, comandă cu gesturi excesive un șpriț, apoi scoase din buzunar un pachet de cărți de joc, ascuns într-o carcasă crăpată de casetă audio.

II. Scarlat

„Măi Scarlate” luase o bere la micul dejun și acum era mulțumit. Ședea cu pachetul de cărți slinoase la vedere, așteptând o posibilă victimă, de parcă ar fi ținut un Colt pe masă.
Dis de dimineață, citise și presa vietnameză, printre înghițituri. O lecturase pe bucăți, descifrând câteva pasaje din resturile unui ziar prins pe reversul broderiei tricoului penibil, cu inscripția „Rio”, luat pe degeaba din ociko piaț’, de la prietenul Pedi. Chiar dacă țesătura era destrămată sub mânecă, părea totuși ținuta ideală pentru încă zi toridă la Barul „Nana”.
Așadar, ce scria în articol? „Theo Ban quan ly du an duong Ho Chi Minh, tien do giao nhan mat bang de thi cong tuyen duong Ho Chi minh xuyen qua ba trung tam thi tran P’rao, Thanh My va Khâm Duc dien ra qua châm du moc chi…” etc. Nu se vedea titlul, dar ceva mai jos era o caricatură destul de bine realizată, în stilul benzilor desenate franțuzești, pe care le savura odinioară în revista „Pif”, singura „presă” occidentală ce se mai găsea la chioșcuri în anii buni ai lui Ceașcă, până prin 1980.
„Băi, ce tricou ți-ai tras!” – remarcă jovial Akebono, beranistul înrăit, a cărui burtă impozantă părea trasă la indigo după cea a legendarului sumoist hawaian. Imbatabilul Akebono era unul din obișnuiții de la „Nana”, băutor tăcut, „profesionist”, nemilos, fără compromisuri. Dacă s-ar fi desfășurat un campionat mondial al titanilor halbei, selecționata noastră națională ar fi fost condusă negreșit de acest luptător înnăscut, pe al cărui braț erau tatuate, în văzul lumii, patru majuscule albăstrii: N-A-N-A.



III. Akebono

După efuziunea inițială, accesul lui Akebono s-a domolit brusc și orice comunicare cu lumea din jur fu rapid curmată. Căzuse „cortina de fier”. Acum, Scarlat înțelegea că-și poate lua gândul de la jocul de cărți, pe măsură ce imprevizibilul său partener se îndrepta spre bariera celor Șapte Halbe, dincolo de care orice era posibil. Cu ochii încețoșați, navigând pe ape tulburi, după hărți numai de el știute, Akebono ducea recipientul la gură cu o expresie uluită, ca semi-paralizat într-o grimasă exagerată, de parcă ar fi jucat într-un film de Fellini.
Între înghițituri, se prăbușea într-un fel de răcnet mut, uitându-și gura larg căscată. În acele momente, Akebono părea pictat de un artist nebun, numai că nu se născuse încă acel Toulouse Lautrec potrivit pentru Barul Nana.
Surprinzător, omul nostru era singurul care se încumeta, uneori, să se rupă din universul încremenit al „Nanei”, impregnat de vaporii de alcool ieftin și duhnind greu a nădușeală stătută, pentru a explora lumea solară a amatorilor de plajă, care-și exfoliau pieile în voia dogorii aspre, profitând de orice loc liber pe malul râpos.
Momentele sale „astrale” erau anunțate de arșița îngrozitoare ce-și întindea pala asupra orașului, pe la patru după-amiaza. Canicula alungase deja de sub umbrar năbădăioasele rezerve ale „naționalei de bere”, indivizi ce păreau, la un moment dat, că rezistă destul de bine la maratonul pilelii, început la primele raze ale soarelui.
După ce ultimul amator își consuma jalnica retragere, lipăind aiurea într-o pereche de șlapi scâlciați, ce se țineau doar în șnurul dintre dește, Akebono se ridica automat, aidoma unei entități mecanice, conștient de puterea lui de a-i dovedi pe toți, de a-i avea oricând la discreție.
După șapte beri consumate cu ochii în gol, centrul de greutate îi coborâse undeva jos, dându-i un aer demn și inconfundabil, în timp ce înainta triumfător spre plaja improvizată, altminteri teritoriul evident interzis bețivanilor de la terasă. Suia greoi valul de pământ, de parcă ar fi cărat saci de nisip la batalionul disciplinar, cu brațe alungite, ca de urangutan. Urca încet, tras cu cheița, cu privirea fixă, subliniată de pungile vinete de sub ochi. Animat de un instinct ce scăpa tuturor, Akebono părea că nu distinge nimic împrejur. Trecea dâmbul, apoi se așeza solemn pe culmea pleșuvă, încet, cu onoarea nealterată, ca un veritabil maestru de sumo.


IV. Nana

Acum, muntele de seu domina peisajul format din șirul de poponețe ale domnișoarelor expuse la soare, printre care mai răsărea un sfârc de pepene împlinit, al vreunei madame emancipate, prăbușită pe mal asemenea balenelor eșuate la țărm de ocean exotic.
Stăpân pe situație acum, Akebono ducea la gură a opta bere aurie, ale cărei nuanțe păleau sub dogoarea soarelui.
Prin lentila clondirului, băutura prinsese o aură difuză, aidoma luminii strecurate prin transperantele grele ce acopereau geamurile caselor din vis, case de un alb orbitor, case cu marchize de lemn, crăpate la ultimul cutremur ce bântuise plaiurile Macedoniei. Akebono se închipuia la Skoplje, în ora siestelor grele, la adăpostul perdelelor groase, alb-lăptoase, încărcate de praf, ciucuri și dantele grosiere. Ora siestelor în budoarul Nanei - cea albă, grasă și serafică, făcând furori într-o lume dominată de matroane mustăcioase, cu sprâncene împreunate și oase grele, care-și împărțeau, de conveniență, iatacul cu bărbați scunzi, mustăcioși și cu oase grele, purtând sfidător false uniforme, garnisite cu epoleți și diagonale. Toți aceștia, numiți cu „K”, Kolev, Kosovo, Kalașnikov sau Kuciuc-Kainargi, se gudurau la picioarele diafanei Nana, lasciv tolănită pe sofaua cu tăblie sculptată, arătându-și cu generozitate desuurile – ispită fatală, doar venise de la Paris, nu?
Era lumea „onoarei” și a trădării, unde masculii se recomandau, mai toți, drept colonei și mareșali, pocnind ridicol din călcâie, cu pieptul bombat. Proprietari de căsoaie bolovănoase, ridicate pe malul Ohridei, se întrețineau praticând contrabanda feroce. Cu o politețe dulceagă, verificată din vremea Þaratului Româno-Bulgar, își invitau oaspeții la chiolhanuri copioase, îi ghiftuiau cu friptură de miel și-i amețeau cu vinuri scumpe, doar pentru a-i măcelări apoi ca pe niște porci.
Generație după generație, ospețele mergeau mână-n mână, răspunzând unei legi a talionului, al cărei sens se pierdea printre ramurile stufoase ale arborilor genealogici, garnisiți cu delirante blazoane baroce, orgii, perversiuni, incesturi și orori fratricide.
…”Te bagi la o șeptică, maestre, te bagi?” - îi repetă Scarlat lui Akebono, scoțându-l din reverie cu o insistență stridentă. Pachetul de cărți lăsa dama de inimă la vedere. „Mă bag”- acceptă resemnat Akebono, cu un zâmbet tâmp și gândul încă pierdut pe Lacul Ohrid, unde Nana-l aștepta, cu umbreluță de soare, într-o barcă pictată în roz și bleu…