Plouă…vreme de somn, de beție mai puțin, că n-am cu ce…s-a mai dus un an…nu vreau să mă joc de-a toamna și iarna… dar cine mă ia pe mine în seamă? Nu am fost luat nici când erau 35 de grade la umbră, îmi sunteți datori un castron cu Chappi și unul de Pedigree. Mi-am câștigat cinstit dreptul la pernuțele cu cărniță, când v-am spus povestea mea și a florii albastre… ați râs, unii v-ați simțit puțintel atinși, dar ați trecut mai departe…cum adică să fie un cățel îndrăgostit de o floare? Numai în povești se există!

Ah, urăsc toamna…și am motive. Nu-s motive că mă dor oasele și coada, nu-s motive că trebuie să îmi fac rost de un așezământ protector pentru frig ori să îmi fac rost de hrană…
Fiecare oră din anotimpul asta blegos mă desparte de floarea mea…îmi seacă sufletul când văd cum pe fețișoara albastră îi apar riduri albe, iar brațele verzi îi devin din ce in ce mai vlăguite, fiind cuprinse de febra galbenă.
Sărăcuța! Se dă puternică și îmi spune să stau liniștit, să nu plâng de soarta ei, așa trebuie să fie și așa va fi…se va pleca încet, încet spre pământ și într-o zi, când va fi sub 10 grade afară (de ajuns să dea radetul căldură umanilor, după voința legiutorului) va adormi….si va dormi…visându-mă la întâlnirea din primăvara viitoare.

Uite, ieri a fost o zi cu soare și am stat de vorbă. M-a rugat pentru a nu știu câta oară să nu fiu trist, nu pleacă departe, doar puțin în pământ, trebuie să își facă somnul de frumusețe și, ca la orice femeie, pentru bune rezultate, acesta durează. Bine, dar nu știe că fără ea voi fi câine plouat? A început să râdă…oricum sunt câine, iar plouat eram și când am cunoscut-o…mă rog, uitasem…e atât de gingașă, dar are o memorie sadică…ca să mă enerveze, mi-a adus aminte de fluturele acela flușturatic, care mi-a fost cândva rival…pentru a-mi potoli furia de macho geloso, am plecat să îmi mușc coada și să mă bat cu ultimii fluturi ai verii, pe deasupra și albi și nevinovați.
Și mi-am dat seama că nu a fost sadică, draga de ea…nu a făcut decât să mă facă să uit pentru câtva timp de toamna asta rea și arțăgoasă și de iminenta temporară despărțire.
De ce oare oi fi așa de impulsiv? În loc să stau și să judec DE CE, mă reped să sfâșii și regret amarnic după…mă consolez însă cu gândul că se întâmplă și la case mai mari, cum ar fi blocul acela cu zece etaje de peste drum.

Nu știu cum se face, dar specia asta a umanilor e mai ciudată decât mine. Văd două exemplare ale acestei specii plimbându-se de mână, neavând ochi si idei decât unul pentru celălalt, fericirea și așa numita lor iubire sfidând prin senzația de invincibilitate orice pe lumea aceasta…Spre rușinea mea, îi invidiez, ei nu așteaptă cu sufletul tremurând toamna, dimpotrivă, lumina de miere a acesteia îi înfășoară ca un nimb, mărindu-le încrederea în sine și în ei înșiși și în iubire veșnică…
Dar ce cruntă trezire la realitate…și nu pot să nu mă bucur (la dracu’, încep să simt omenește) când văd aceiași umani după câteva luni (cam mult) cum își scot ochii și își dau palme, că viața e grea, că el e bețiv, ratat și leneș, nu e în stare de nimic, că ea e curvă și îi stă mintea numai la alți umani potenți, că nu spală și nu gătește…dacă mai sunt și pui la mijloc, e halimaiul și mai mare și nu pot să nu mă distrez câinește pe marginea spectacolului naturii umane (na, iar m-am uitat prea mult la „Monica” cu asentimentul vânzătorului de la nonstop, trebuie să o las mai moale cu televizorul, că mă îndobitocesc de tot).

Când văd umanii cum își aruncă din prostie fericirea din mâini, mă bucur că sunt canid, deși pervers (dacă eram normal mă îndrăgosteam de o cățelușă, ca toți din rasa mea socială, nu credeți?). Ceea ce am eu în inima mea și în cerul gurii (negru) nu au mulți dintre umanii ăștia cu pretenții de top of the top în lanțul trofic…

Fericirea mea durează atât cât durează soarele care îmi strălucește floarea, dar are atâta viața și bucurie de viață în ea cât nu au 1000 de fericiri umane întinse pe un veac. Floarea mea nu mă va părăsi că sunt nebun și negru, bețiv și ratat, sunt doar un suflet vagabond, rătăcitor și liber, ea mă iubește pentru că…mă iubește, dar nu știu de ce, dacă aș ști aș lua premiul Nobel.
Draga mea dragă, ce mă fac eu până în primăvară? Ia să schițez un program strategic. O opțiune ar fi să mă fac călugăr. Fratele Misie Inimă Roiu. Îmi fac schit, în colțul parcului, într-o scorbură și mă rog toată ziua pentru iertarea păcatelor speciei (umane, că a mea nu știu să aibă păcate). Unde mai pui că, fiind călugăr, trebuie să postesc din convingere, beau doar apă de ploaie și mai înghit o insectă rătăcită și refrigerată…așa că am scăpat și de grija procurării păpicăi. Bașca, gândul fiindu-mi doar la post și rugăciune, nu mă mai gândesc la frumoasa adormită.
Hm, să stau toată ziua și să mă rog pentru iertarea păcatelor unei specii agresive și răutăcioase cu ea însăși, nu sună prea atrăgător. Adică cum să iert o lovitură de picior și o talangă legată de coadă doar pentru amuzament, când mie îmi provoacă suferință? Nu mai bine mușc și descurajez altă tentativă de a se profita de mine…spunea parcă cineva „dinte pentru dinte și ochi pentru ochi” și nu cred că se referea la câini, aștia mai iartă din când în când.
Deci, călugăria iese din discuție, îmi lipsește convingerea și altruismul.

Mă fac boem. Cu blana în vânt, aranjată flower power, mă plimb prin ploaie, mă uit la stele, las spiritul să mediteze asupra lumii ca voință și reprezentare, netulburat de ocupațiuni prozaice cum ar fi procurarea hranei și găsirea unui adăpost…compun versuri inspirate de dragostea siderală…și îmi aduc aminte de floarea mea.
Tot nu am rezolvat nimic, dar parcă mai bine boem decât călugăr.

Dar dacă aș face studii sociologice? La primăvară am ce îi povesti iubitei mele despre diploma în studii socio-umane obținută peste iarnă. Unde mai pun că material am destul, în splendidă diversitate și neghiobie.
Uite, de exemplu, umanii de la colțul gardului. Fie ploaie, fie soare, unii staaau și freacă tablele și sticlele de bere. Au niște burți pe care pot să fac lejer speculații cu privire la marca de bere ingerată. O burtă umflată pe lat și revărsată peste curea îmi arată că posesorul ei bea bere ieftină, proletară (noroc sau bucegi) pe care o amestecă cu niscaiva votcă săniuță și rom răsuflat. Umanul acesta e maistru la semănătoarea, republica ori altă asemenea uzină construită pe vremea unuia mic lucrător cu sula ajuns mare sculă însă, are nevastă grasă, șleampătă, ce stă acasă, plânge la telenovele gândindu-se la propria soartă, delăsând să aibă grijă de cei doi copii (în caz fericit și responsabil), acum adolescenți ce reazămă zidurile localurilor de network games, întreținându-și apoi propria familie din ajutorul de șomaj în casa părintească…îl înțeleg pe amărât că stă să bea cocktailul descris mai sus; îți trebuie curaj, nu glumă, să trăiești o astfel de existență.
O burtă rotundă,simetrică, simpatică indică un uman prosper, ocupat cu cariera, intelectual care știe cu ce se bea un carslberg ori heineken. Asta e mai fericit ca proletarul, soția nu i se uită la telenovele și nu îi face viața amară, este doar obsedată la rândul ei de independență și de felul cum arată, suspinând metafizic în lungi conversații pe internet la drum de seară. Unicul copil stă cu bona, urăște grădinița astfel că se dotează cu meditator, iar la școală va deveni un mic tiran tocilar, ce prefigurează nefericitul inadaptat al viitorului.
Cel mai mult îmi place umanul cu un pic de burtă mușchiuloasă, sexi, care savurează, grace à savoir-vivre, un guiness ori salitos, într-un club select sau acasă, din barul personal, alături de o soție la fel de savuroasă, preocupată doar să fie așa cum este, știind că ăsta e singurul lucru care contează: să fii tu însuți (mă rog, însăți, pentru egalitate de șanse). Umanii aceștia știu cum să treacă peste micile neplăceri inerente traiului în comun, pentru că sunt majori, vaccinați, cu discernământ și se iubesc condimentat doar atât cât să își asigure premise de conviețuire pe termen lung în pace și seninătate.
Gândindu-mă la ăștia doi, mai că îmi vine să o rog pe Zâna Azurie a lui Pinnocchio să ne facă umani pe mine și pe floarea mea…
Uff, iar mi-am adus aminte de ea…nici sociolog nu mă fac, la ce îmi trebuie diplomă când pot să o fac și așa empiric, la nivel de bârfă, e mai interesant sub forma asta decât ca informație doctă și aridă.

Poate mă fac nesimțit. Mă doare pe lângă coadă de tot și de toate, nu mă mai interesează de mine și de nimeni…dar nu este bine! Înseamnă să nu mai simt nimic față de mica și fragila mea floare albastră, înseamnă să uit de tot și să plutesc într-o mare monotonă și plictisitoare imponderabilitate. Înseamnă să îmi trădez dragostea și pe mine însumi, să devin uman ca toți umanii, obișnuiți cu trădarea încă de la geneză…nu, nu pot să o dezamăgesc!

…și plouă întruna…pe stradă trec umbrele albastre și iar am picat în melancolie și iar ascult cum pică frunza și…fir-ar toamna afurisită…dați-mi un sfat să nu mă gândesc la floare!