Se-ntâmplă uneori să uit că sunt om. Că sunt din carne și oase. Și-n fond, atât de fragilă. Se-ntâmplă din ce în ce mai des și mai puțin conștient. Ca și cum, în urma unei supradoze, nimic n-ar mai conta, înafara senzației trăite în clipa prezentă. Cu tine pe dinafara ei. Complet pe dinafară !
…În timp ce trupul ți se transformă, neîncetat, mână-n mână cu timpul. Și când ajungi să îl reîntâlnești, ești nevoită să-i guști din licoarea, amară, de fiere, a răzbunării. Vărsând-o, din nou și din nou, pe buzele-ți, deja, străvezii, la fiecare întâlnire.

La un ‘date’ cu sinele

- Þi-am adus un pumn de pastile, în loc de flori.
Să nu uiți să le pui într-o gură de apă,
până nu expiră.
Să le dai mai apoi pe gât,
până nu te răzgândești să mai trăiești.
Să le simți cât mai adânc în tine,
până-ți vor crea dependența necesară.
Și-apoi, să mă mai inviți și-a x-a oară,
să mă înfrupt din suspinele tale
până te voi avea toată !

… … …

Nu mai coboară nimic de pe buzele ei, decât tăcere. Nu se mai străduiește să comunice, nemairămânându-i nici o vorbă de spus, nici o idee de împărțit, nici un vis de visat… I-au fost furate, rând pe rând, toate meritele, de omul invizibil din spatele cortinei sufletului ei. Îi răpise până și culoarea din obraji. Împodobindu-și, cu ea, pletele artificiale. În timp ce el creștea din neputința ei, se hrănea din carnea ei expusă, se privea în oglinda frumuseții ei, captive… ea nu făcea decât să îi preia invizibilitatea. Înfulecând-o cu disperare, ca pe ultima sursă de hrană care i-a mai rămas la dispoziție.

Omul invizibil sunt chiar eu. Acum. Iar ea… sărmana de ea, este undeva, uitată înăuntrul meu. Am reușit a o devora toată. Și-a fost, pe departe, masa mea cea mai îndelung savurată.
… Nu ți-e ciudă ?