Despuiat de viață

16:17 PaDaS

Dezordine, amăgire, calamitate sentimentală sunt cuvintele sloganului fluturat de sufletul omului pustit de dragoste. El este un truver, cântă mai mereu dar fără voce, fără vlagă fără viață, el cântă pentru o viață pierdută. A iubit dar acum e singur și foarte obosit si cu o vârstă matusalemică, rememorează amintirile, își mai unge sufletul din când în când atunci când visează fecioara sa. A fost dat lumii cu un scop, un destin frânat mai mereu a se petrece, a fost lovit de ce era mai dureros, dar a trecut și acum visează pe veci. La locul final, intangibil de orice sentiment, se află o fire pribeagă, tânără, ingenuă, ce plânge pe veci prezența lui, e rodul său ce a prins viață, poate destinul său,, e cel ce plânge pe el. Vecia lumii face viața lui doar o secundă tumultoasă, mult prea tânăr nu înțelege darul ce ia fost dat și apoi luat, de ce a trebuit să fie departe de cel iubit, de ce a fost despuiat de viață, de ce trebuie să sufere, de ce e moarte peste tot. Se prevede o odisee ce va marca de acum viața tânărului lăsat fără iubirea părintească, golit de lacrimi, ajuns la limita echilibrului dintre moarte și viață, căci cu siguranța acum poate vedea ambele laturi, o lecție ce nu o va înțelege niciodată. Prin odoleni copilul stă în genunchi și lăcrimează clipele tatălui său, vorbește cu voce mută Domnului, poate totul e un vis urât, poate se va trezi la umbra unui paltin. Într-un târziu durerea devine o obișnuință, devine o cale de refulare a sentimentelor ce apar, se concepe un om dus pe culmea durerii, se crede un om suferind ce nu va mai râde vreodată. E un ce nu a plâns pe umărul cuiva vreodată, e un pauper de sentimente de iubire, e despuiat de viață și acoperit de rugina sufletului său. În el se regăsesc sute de suflete pribegi ce nu au plâns vreodată pe umărul cuiva, ce nu au simțit căldura sufletească de izvorăște din adâncul celui ce te iubește. Cum căile Domnului sunt tot mai încurcate, în viața tânărului a apărut persoana neliniști sentimentelor lui. Pudic, retras dar și privat de astfel de sentimente, refuză a crede că ar putea exista o altă persoană pe lumea asta capabilă a aduce la viață sentimente demult îngropate .Întreaga persoană se preschimbă, el vede altfel ziua de mâine, el speră să fure cât mai multe cuvinte de la ea, să o vadă, să o iubească dar fără a se implica mai mult, viața până acum l-a învățat a fi rece cu tot, a nu se atașa, a nu mai iubi căci ce iubești se pălește, dispare și rămâne numai durere. S-ar mulțumi doar cu o poză, ceva etern ce nu prezintă pericolul saltului de partea morții, ceva de genul vieții lumii, ceva ce ar trăi mai mult ca el. „E iubirea trebuie s[ fie iubire” și-a spus în dimineața aceia și s-a împăcat cu el. A întâlnit iubirea, a iubit iubirea așa cum nu credea niciodată, a zis că e fericit, că are pe umărul cui plânge. Așa și a fost timp de lungi secunde înflăcărate, dar totul s-a sfârșit precum pelicula unui film bun, era o liniște dureros de zgomotoasă, era amețit de întorsătura vieții, nu avea cuvinte. Atunci a plâns secunde întregi, până a secat ai lui ochi, nu realiza ce a greșit, ce a făcut să aibă zorii pustii. Ajuns din nou la locul cu odoleni, stă în genunchi, parcă înmărmurit, nu mai plânge din lipsă , e arid al lui suflet, e obosit de atâta durere, e despuiat de viață din nou, e în doliu, Timpul a acoperit durerea pribeagă ce-l bântuie , el acum caută iubire, dar nu e pic de asemuire pe lumea asta, e numai durere, sunt ai lui prieteni ce cândva îi iubea dar acum parcă nu mai sunt cei ce-i dorea, sunt cei ce de tine îi amintea.