"Migrenele iar îmi dau dureri de cap"... de unde gândul ăsta stupid? Și totuși, e purul adevăr. Îmi simt capul greu în timp ce stau în fața biroului guvernat de o dezordine inexplicabilă și mă gândesc că ar trebui să muncesc, să justific cumva trecerea unei alte zile, dar nu sunt în stare să mișc nici măcar un mușchi. Cheile aruncate în dreapta mea sclipesc, și umbrele se lungesc și se plimbă prin încăpere. Așa îmi dau seama că soarele a răsărit undeva în spatele meu și acum se agită pe cer, nesigur de direcția pe care ar trebui s-o urmeze. Uf... să recapitulez.

Recuzita de astăzi: un pachet de țigări plin, cinci goale, o brichetă, o scrumieră care mai are puțin și se revarsă, trei foi de hârtie acoperite cu hieroglife indescifrabile, o cutie plină cu alte hârtii acoperite cu alte hieroglife, de data asta ceva mai descifrabile, dar nu mai puțin criptice, un calendar de birou de acum doi ani, o ceașcă de cafea cu o linguriță lipită de fund, un pahar gol, o pungă de dulciuri, cheile, un calculator care bâzâie în surdină, o șurubelniță, folii de medicamente, câteva creioane și pixuri, un liniar, un cutter, o sticlă de apă minerală, o pungă de plastic mototolită, un scaun, iar pe scaun eu, durerea mea de cap și organismul meu amorțit. Aștept să se întâmple ceva. Niciodată nu m-a dezamăgit așteptarea.

Nici acum nu mă dezamăgește. Unul dintre creioane se ridică încet în aer, se rotește de câteva ori nehotărât, apoi cu un vâjâit furios se repede pe lângă urechea mea stângă și se înfige în peretele de rigips din spatele meu. Mă întorc alene, grijuliu să nu deranjez durerea de cap (sau să n-o ațâț și mai tare), îl extrag cu grijă din perete și îl așez la loc pe birou. Aștept în continuare, în speranța că medicamentele își vor face efectul în curând. Mă ridic încet de pe scaun și privesc pe fereastră. Afară, una dintre clădirile vecine se târăște alene spre un loc mai însorit, cu mișcări de melc spasmodic. De undeva din apropiere se revarsă o muzică stridentă, care face podeaua să tremure și mă zgârie pe timpane. Mă smulg din nemișcare și mă îndrept spre ușă, observând câmpul meu vizual cum tremură și se clatină periculos, deși, ce chestie, urechea mea internă îmi șoptește că eu nu mă clatin. Cobor scările și ies în stradă, unde soarele mă aștepta după un colț ca să mă lovească în moalele capului cu o bucată de caniculă. Rezist loviturii și merg în continuare, dar deja am un scop. Să scap de canicula care mi s-a lipit de creștet și mi se prelinge încet pe după gât. Migrena asediază în continuare.

După doar câțiva pași târșiți, în dreapta mea se deschide o ușă și mă întâmpină o răcoare de cavou. Dau mâna cu ea, rânjesc tâmp înspre soarele dușmănos și cobor scările către clubul din pivniță. Lumea mă salută, încerc și eu să întorc favorul, cobor tot mai adânc și aceeași muzică mă întâmpină, de data asta mai puțin stridentă, dar totuși asurzitoare și tremurândă. Mă refugiez undeva în spate, în semiîntuneric, dar înainte să apuc să mă prăbușesc pe un fotoliu simt umbrele cum se furișează în spatele meu și semiîntunericul devine întuneric, în timp ce durerea de cap dispare și aud tot mai slab vocea din muzică spunând "The music has conscience... this music is alive..."

Îmi revin aproape imediat, și imediat sunt profund recunoscător durerii de cap că m-a părăsit. Muzica se aude în continuare, în ritmuri hipnotice, în timp ce mă ridic de pe fotoliul pe care mă prăbușiem și observ că toată lumea din club dansează, și mai observ că toți se mișcă "cu încetinitorul", cu mâinile ridicate, siluete în rotații lente, și parcă și mișcarea mea e împiedicată de ceva ca melasa, dar mă lupt cu ea și îmi croiesc un drum spre ieșire, neobservat de nimeni, iar afară mă întâmpină (l-am simțit cu mult înainte) soarele, de data asta rece și împietrit, sclipind în miliarde de copii în zăpada înghețată care acoperă tot universul. Scot o pereche de ochelari de soare din buzunar și mi-i înfig pe nas, îmi arunc mâinile în buzunare și mă îndrept spre tărâmuri mai familiare. Călătoria asta m-a obosit, și e timpul să se sfârșească.

Într-un târziu ajung acasă, deschid ușa și o închid la loc cu grijă, și fac o scurtă pauză pentru a asculta zgomotele atât de familiare. Copii jucându-se în apropiere (în zăpada iernii sau în soarele verii, încă nu sunt foarte sigur), alarma unei mașini declanșată de aceeași copii, slabe acorduri muzicale, bâzâitul unei sonerii, două strigăte răzlețe... Apoi mă smulg din nemișcare, fac câțiva pași și după încă o ușă descopăr silueta atât de familiară, pe care o cuprind strâns în brațe și care mă strânge și ea, la rândul ei, rostind doar câteva cuvinte, cu o umbră de reproș în glas:
"Credeam că nu te mai întorci..."