Zi dogoritoare, cu cer plumburiu. Și final apoteotic, cu furtună și ploaie torențială. Poate ultima din această vară. Cine știe?

E mult trecut de miezul nopții, dar am sărit din pat doar pentru că mi s-a părut că aud scîncetele cățelușilor refugiați de o săptămînă în grădină. Poate doar mi s-a părut, dar am deschis nu numai fereastra, potop dincolo de ea, ci și lumina. Gest reflex? Sau de fapt e un mod de a recunoaște că pe întuneric gîndesc irațional? Sau că mă tem de ceea ce gîndesc/simt la adăpostul întunericului?

Voiam să spun "te iubesc și am nevoie de tine zi de zi, constant, așa cum am nevoie de Soare". Voiam să fac un gest disperat, să alerg spre el, să-l cuprind cu brațele și să-l strîng cu toată puterea mea. De fapt puterea sentimentelor ascunse cu grijă de atîta timp...

Toate clipele mele seamănă între ele. Fiindcă orice aș părea că fac de fapt nu mă gîndesc decît la el. Asta este ocupația mea principală. Indiferent că scriu, citesc, vorbesc, zîmbesc...Tresar cînd văd numele lui, mă enervez fiindcă am un coleg cu același nume, privesc minute întregi numărul lui pe telefon fără să am însă curajul să-l sun, iar cînd telefonează el mă simt la limita dintre agonie și extaz. Raiul și iadul devin dintr-o dată două destinații spre care mă îndrept instantaneu.

Nu-l pot visa real...dar îl visez cu ochii larg deschiși. Mă visez spunîndu-i tot ceea ce n-am avut curajul să-i spun de fapt. Mă imaginez făcînd toate gesturile acelea mici și atît de feminine de îndrăgostită...recompunînd prea uzata temă a iubirii în stilul meu personal...convingîndu-mă pe mine însămi că îl vreau în viața mea pentru o eternitate... cel puțin.

Nu vreau să aud glasul șoptit al rațiunii. Nu doresc să știu că nu există iubire veșnică, ci doar amăgirea poate fi fără sfîrșit. Nu mă interesează acum ingredientele necesare unei relații suportabile. Nu. Acum vreau un singur lucru: să simt că sînt îndrăgostită. Vreau să am curaj să spun asta, vreau să mă alint visînd la asta, vreau să mă trezesc în toate zilele următoare purtînd dulcea povară a gîndului că îl iubesc pe EL. Și, prin urmare, viitorul va arăta într-un anume fel. Cu el inclus.

Am senzația că se joacă. De parcă nu vrea decît să mă lase să conștientizez cît de mult îl iubesc. Îl simt aproape, dar cumva retras în umbră, pîndindu-mi de acolo reacțiile, analizîndu-mi cuvintele, măsurînd cît mai am pînă să recunosc cu glas tare și pe lumină ceva ce pentru el era evident demult...Îmi vine să-l bat pentru orgoliul de a ști asta, și pentru siguranța de a prevedea o posibilă iubire. Mă simt ca după un asediu...dacă sînt cu adevărat cucerită de el...eu sînt înfrîntă, sau de fapt sînt victorioasă?

De aceea toate zilele mele sînt la fel. Chiar și cea de mîine va semăna cu cea de azi, dar și cu cea de ieri. În ciuda faptului că oricare dintre aceste zile noi poate fi un nou început, ele rămîn identice printr-o constantă măsurabilă în bătăile inimii și în ropotul asurzitor al gîndurilor.

De aceea am comis în această seară un act sinucigaș. De aceea, în loc să spun ceea ce simt, "te iubesc, sînt sigură că te vreau în viața mea", am spus "tu nu ai nevoie de mine în viața ta, adio".

Era necesar să fac asta. Fiindcă mi-e dor de el continuu. Fiindcă mereu mă raportez la el. Fiindcă mi-a fost greu să înțeleg și să accept atît de multe din viața lui. Fiindcă aș dansa prin ploaie cu el deși urăsc ploaia. Aș reînvăța pentru el să fumez, deși nu suport fumul de țigară. Fiindcă doar cu el aș face toate nebuniile din lumea asta. Nebunii știute, sau pe care nici nu le bănuiesc.

Uneori "adio" poate însemna "te iubesc". Atunci cînd iubești, dar ești prea orgolios și te temi că sentimentele tale nu vor fi luate în serios. Atunci cînd pentru tine iubirea înseamnă mult mai mult decît a lăsa un bărbat să intre în viața ta.

Acum te iubesc...să nu te îndoiești niciodată de asta...iar restul e doar întrebare. Azi s-a sfîrșit ceva, sau a început altceva?