43

- Nu, măi Dane, de-acum e clar, tu nu-ți cunoști
interesul.
- Cum adică, nu-mi cunosc interesul?
Dan Vlase și Liliana Corcodea descoperiseră o nouă
distracție. Fugeau în alt oraș, ca să fie Lili mai sigură că n-o recunoaște nimeni, se luau de mână și se plimbau pe străzi. În felul ăsta, ar fi părut un cuplu obișnuit, anonim, numai diferențele de vestimentație săreau în ochi. Lili purta o rochie lungă de lână bleumarin, mulată pe corp și pantofi cu toc negri. Basmaua albă, bogată, dintr-o mătase de calitate îi întregea ținuta. “Îi conferă un aer de exuberanță, de voioșie, fără să-i taie din prestanță”, gândi Dan. El era în niște blugi jerpeliți, rupți în genunchi, cu un pulovăr găurit, încălțat cu o pereche de adidași cărora greu le-ai mai fi ghicit culoarea inițială, din cauza prafului care-i acoperea.
Lili îl tot privea cu coada ochiului și încerca să înțeleagă ce anume o atrage la el. “O exista, într-adevăr, un anume gen de eleganță care urlă de dincolo de zdrențe”, reflecta ea. În partea stângă a pieptului avea o broșă de argint – un păianjen. Cam în același loc, pe pulovărul lui Dan strălucea o pată de ulei de motor. Probabil că dormise pe undeva, pe sub vreo mașină, că astea erau “caloriferele” lui în nopțile când îl răzbea .
- Măi Dane, tu nu-ți cunoști interesul, pentru că iar nu
ai făcut ce trebuia.
- Dar ce trebuia să fac?
- Trebuia să urinezi pe Dăbănoiu, Dane. Asta ar fi
făcut, să fi fost în locul tău, orice om care știe ce vrea. Nu aveai nici un motiv să te eschivezi.
- Dar eu nu m-am eschivat...
- Nu aveai nici un motiv să faci notă discordantă, măi
omule. Te-ai pus rău cu toți cei care au fost acolo. Ce-ți trebuia ție încă o grămadă de dușmani?
- E, și dacă urinam, mă puneam rău cu Dăbănoiu.
- Dane! Chiar dacă Dăbănoiu va mai avea vreodată
puterea pe care a avut-o, el tot nu va dezlănțui împotriva ta atâta ură și ranchiună cât vor dezlănțui cei 40 sau 50 de oameni pe care i-ai sfidat prin gestul tău. Ca să nu mai vorbesc de potentații zilei, cei aflați la originea tărășeniei. Dăbănoiu... tu crezi că Dăbănoiu stă să-i urască pe toți cei care au urinat? El acum se gândește cum să-și revină, eventual să mai apuce să le-o plătească instigatorilor. De urinatori oricum va avea nevoie în caz de răzbunare. Ãștia-s mulți, dar nesemnificativi, nu ce gândesc ei contează, contează ce fac. Iar din punctul lui de vedere, îl interesează să-i supună. La modul individual – pe nici unul nu dă doi bani. Și pentru el, tu ești în aceeași situație. Nu-ți va ridica statuie pentru că n-ai urinat, nici nu te-ar fi luat în calcul să te lovească dacă ai fi făcut-o. Cred că nici 10% n-ai fi riscat să pățești ceva din cauza lui. Dar să fii sigur, chiar te previn că trebuie să te pregătești – vei avea de suportat răzbunări nemiloase, care vor veni poate exact de unde te aștepți mai puțin.
Cei doi mergeau pe străzi fără nici o țintă. Se țineau de mână. Din când în când, un grup de glumeți se găsea să arunce tot felul de ironii pe seama nepotrivirii dintre toaletele lor. “Ce-ai făcut, cucoană, ai plecat cu tomberonu’ după mata? Carevasăzică știai că faci gunoi pe stradă, a-ha, ha-ha, ha-ha-ha!”. Ia-ți, bă, vreo cinci kile de detergent când mai ieși în lume, nu vezi că se lipesc femeile de tine? Ia furtunu’ și spală-te, să se dezlipească!”. “Unde-o duci, bă, la Hotel Canalus, vezi să nu pierzi cheile de la cameră, că dup-aia nu le mai găsești!”. “Învaț-o cocoșată, să bea bere la gard, c-a venit recesiunea, ha-ha-ha-ha-ha-ha-ha!”.
Adânciți în dialogul lor, Lili și Dan nu dădeau semne că ar auzi ce li se strigă.
- Cum, tu crezi că ăia se vor răzbuna pe mine?
- Cred și eu că se vor răzbuna pe tine. Cum să nu se
răzbune, din moment ce ai făcut altfel decât ei? Fiecare, individual, are orgoliul lui, și fiecare, văzând că tu nu te integrezi în turmă, se va simți atins, va constata că există un tip care ignoră turma.
- Și?
- Și tocmai asta îi destupă mintea omului integrat,
omului care e doar o parte, o bucățică dintr-un organism întreg, care e mulțimea, turma. Atâta e. Hai să bem ceva.
Intrară într-o cârciumă discretă, curată și tăcută. Lili ceru o cafea, iar Dan – vodcă și apă minerală. Aerul plăcut, călâi, le puse sângele în mișcare ți îi toropi puțin. Li se făcu somn. Dan luă o gură de vodcă și o sorbi pe îndelete, studiind cu atenție drumul alcoolului până în stomac. Lili gustă din cafeaua fierbinte cu o eleganță soră cu cea vestimentară.
Dan încerca două senzații plăcut-puternice și complementare. Vodca îi inunda aparatul digestiv pentru ca apoi să se reverse în tot organismul, aducând creierului o stare de prezență, de acțiune. Admirația față de femeia ale cărei gesturi desenau o frumusețe surpinzătoare și explicabilă, totuși, îl destindea, îi energiza ființa cu felurite zâmbete interioare. Era cald, era bine. Avea alcool, nu mult, atât cât să-l motiveze la a trăi. Admira și era admirat. Asculta și era ascultat. Comunica.
Vorbiră mult, vorbiră despre noile pericole care îl pășteau pe Dan, pericole de el însuși provocate, după cum conveniră amândoi. “Parcă ai face înadins, să vezi cât de tare poți întinde coarda, să vezi ce noi necazuri te mai încearcă” – îl certa Lili. Vorbiră și despre admirațiile ei, femeia îi spunea că toată viața și-a dorit ceva vertical, asta știuse dintotdeauna că vrea să aibă, liniile verticale îi dădeau tonus, siguranță și prospețime.
Apoi o dădură pe povești. Lili îi spuse de noile “orientări”. Nu știu cine îi băgase în cap lui Baltoș că fiecare om trebuie să aibă mai multe fețe, una pentru șefi, alta pentru colegii de aceeași teapă... Făcuse sculptorul Cioflan mai multe măști pentru fiecare, dintr-un material foarte fin, se mula pe figură. Le purtau pe rând. Când dădeau ochii cu superiorii le puneau pe cele “cu aerul umil”, că așa le potrivise Cioflan încât toate trăsăturile exprimau umilință, respect. Când se întâlneau cu alții, care le erau inferiori în schemă, își puneau măștile severe, cu sprâncenele și pomeții în sus, ca să nu-și ia nasul la purtare cei care îi vedeau.
Se pare că fusese ideea unui profesor, Rușețu își amintea Lili că-l cheamă. “Hiperion Rușețu?” – întrebă Dan. “Da, așa parcă” – răspunse femeia. Ãsta le spusese că oricum asta e natura omului, să își schimbe mimica feței după gradul celui cu care discută, și că efortul de a-și potrivi mutrele îi face să piardă timp, să nu mai dea randament, “pe fondul lipsei de concentrare”. Așa că mai bine să aibe măștile cu ei.
Astea erau confecționate dintr-un fel de balon, și Adi Corcodea se plângea acasă că uite, nu mai poate să atace cu limba, îi este greață de gustul balonului, se vede treaba că special pentru el a fost dat ordinul ăsta idiot, ca să-l încurce în manevrele lui.
Organizația aia, Brateda, sau cum i-o fi zicând, își băgase coada rău de tot, povestea Lili, și mulți se apucaseră să samene discordie, înadins încurcau măștile, apăreau fioroși cu șefii și umili față de subalterni, dup-aia le scoteau repede, se prefăceau, chipurile, că ar fi greșit, și le puneau pe cele potrivite. Dar mai erau și căscați care chiar le încurcau, fără nici o intenție, Baltoș nu știa pe cine să mai sancționeze.
Dan deja privea femeia ca prin sticlă, începuse să-l plictisească. Ea știa prea bine ce voia el, să stea pe undeva liniștit, cu un minim de confort, și să uite de tot ce era în jurul lui. Lili însăși îi asigura, din când în când, astfel de clipe, mai bine zis ore, plătindu-i câte o cameră la hotel, în care venea și ea. Deși îl dojenea, spunându-i mereu că “nu trage de el”, ca să iasă cumva la un liman, și financiar dar și social, în sinea ei îl aproba. Văzuse cu ochii ei cum Dan încercase să-și croiască un drum în viață muncind disciplinat, știa foarte bine că nu izbutise din cauza celor care “n-aveau loc de el”. Jignise el vreodată pe cineva, se comportase urât? Nu. Era nedrept să nu aibă un rost. Pe de altă parte, își spunea că îl place, așa cum e, nu și-ar fi pierdut timpul cu el dacă ar nu simțea asta.
“De ce nu-l părăsești pe Adi pentru mine?” – ar fi putut s-o întrebe, dar își zicea că oricum e inutil. Lui nu i-ar fi păsat, ar fi trăit cu Lili prin gunoaie, prin boscheți, ar fi ajutat-o și ar fi lăsat-o să-l ajute. Dar cum să accepte ea așa ceva? Cum să renunțe la demnitatea de a se numi “doamna Corcodea”, cum să renunțe la viața tihnită din apartament, cu hrană consistentă, cu tot ce ține de igienă, cu concedii, cu mondenități...
Dan mai trase un gât de alcool, apoi un fum de țigară. Lăsă capul pe spate și eliberă fumul către tavan. Rămase așa câteva clipe. Ochii lui întâlniră grupul de cheflii de la o masă alăturată. Þinând capul în jos, captă imaginea lor răsturnat. Își spuse că e mai distractiv să privească așa băieții și fetele care beau, râdeau și se hârjoneau și parcă stăteau cu capul spre podea și picioarele spre tavan.
- Ce te uiți, nene la noi, ce, n-ai mai văzut cow-boy în
recreație? – strigă unul dintre băieți.
- A, sunteți cow-boy, făcu Vlase.
Nu mai avea chef de nimic. Îi spuse Lilianei că trebuie să
plece. Ieșiră împreună din cârciumă. O conduse la gară. Cumpărară bilete. Se urcară în vagoane diferite. Întâlnirea lor se terminase.
În tren, se gândea că harababura despre care vorbea Lili se întinsese peste tot. Nici printre boschetari nu era mai multă ordine, ierarhiile nescrise, stabilite mai demult se destrămaseră, iar moartea lui Găleată mai mult încurcase treburile, în loc să le descurce. Coridorul vagonului era unul din locurile lui preferate, stătea când pe jos, concentrându-se, relaxându-și mintea, când în picioare, urmărind jocul imaginilor descrise de goana trenului.
Îi plăcea expresia “grade de libertate”, expresie căreia îi acorda semnificații proprii. Plimbându-se pe stradă avea mai multe grade de libertate decât ghemuit pe scaun, într-o sală de cinematograf, după cum discuția cu un pisălog îl făcea mai puțin liber decât conversația cu un moș cerșetor, sfătos și dispus să-i împărtășească din experiența lui de viață. “În tren am foarte multe grade de libertate”, își spuse Dan. “Mă mișc, dar nu mă seacă efortul fizic, am interior, interior care nu mă apasă” – gândi el.
Își aprinse o țigară și se dedică uneia dintre cele mai plăcute stări de contemplație, să urmărească “dansul stâlpilor, firelor, caselor și câmpului pe ritmul roților de tren”, cum avea obiceiul să spună. Pe coridor era forfotă, se vânduseră mai multe bilete decât numărul locurilor rezervate în compartimente, și multă lume trebuia să stea în picioare. O femeie încerca să-și potolească băiețelul de vreo șase anișori. Puștiul avea multă energie, nu suporta deloc aglomerația, ar fi vrut să aibă spațiu, să se joace, să alerge. Maică-sa îl tot dojenea, amenințându-l că vine controlorul și-l dă afară, adică îl aruncă pe fereastră, dar copilul nu credea, râdea și sărea într-un picior. Văzând că nu merge cu vorba rea, femeia îl mângâia și îi șoptea să stea cuminte, “că imediat ajungem acasă”.
Pe Vlase îl distra de minune strategia puștiului. Ba se prefăcea că stă cuminte, să creadă maică-sa că are un răgaz, ba începea iar să se agite, stârnind reproșuri sau mângâieri pe cap. Spectacolul acesta dură aproape tot drumul, și astfel că Dan aproape nici nu simți cum a trecut timpul. Când ajunse în gară, coborî pe peron printre ultimii călători, și plecă prin oraș. O văzu pe Lili cum se suie într-un taxi. El o luă agale spre centru. Se făcuse noapte.

44

Povestea cu măștile era mai complicată decât știa Lili. Cum în firmă exista o întreagă ierarhie, cei care lucrau acolo erau structurați ca la armată, cu șefi, cu sub-șefi, sub-sub-șefi, și așa mai departe. După locul pe care îl aveai în ierarhie trebuia să îți schimbi masca ori de câte ori te întâlneai cu alt om. Că dacă ăsta era cu două nivele deasupra ta – puneai o mască, dacă diferența era de numai un nivel – alta, și tot așa.
Ideea lui Rușețu plecase de la constatarea că oricum, un tip oarecare din firmă ignoră pe toți cei aflați sub el, tratându-i ca pe niște animale (de exemplu, oi), și că același tip se poartă cu cei de deasupra lui de parcă ăștia ar fi niște zei. Față de cei situați pe aceeași treaptă, comportamentul diferă de la om la om. Unii se apucă să-și ignore colegii, tocmai pentru a arăta că merită un loc mai sus, iar pe șefi îi cultivă cu o străduință la fel de mare ca disprețul arătat colegilor.
Asta ce înseamnă? Când ai în față o “oaie”, o lași pur și simplu să vorbească, dar nu prea eși atent la ce spune, că doar cine ar sta să asculte cum behăie o oaie? O lași, deci, să vorbească, privind eventual pe pereți, până când oaia începe să se simtă penibilă, se bâlbâie, dă în ticuri nervoase... Atunci, a venit momentul să-i comunici rezultatul discuției: nu are dreptate, raționează greșit, dar are posibilitatea să se îndrepte. Dacă își dă silința și pune inimă în ce face poate va reuși vreodată să ajungă la un nivel de inteligență apropiat de al tău, nivelul omului mărinimos, care discută cu oaia. Desigur, să te egaleze nu poate, e imposibil, păi cum să fie o oaie la fel de deșteaptă ca un om?
Ca să vorbești la modul ăsta, ca să te încarci cu tot disprețul necesar unui astfel de discurs, trebuie să îți compui o anumită “față”, o “mască”. De la adevărul ăsta simplu a plecat Rușețu când a recomandat purtarea măștilor. Dacă oricum altceva nu facem decât să ne compunem măști, toată ziua, bună-ziua, atunci de ce să nu eliminăm eforturile faciale pe care le facem? De ce să ne tot chinuim, să ne mișcăm mușchii feței în fel și chip, când e mai convenabil să avem măștile la noi, și gata?
Procedeul a prins, și sculptorul Tirex Cioflan a avut motive să se bucure. Conducerea firmei a agreat metoda, și i-a comandat lui Tirex o sumedenie de măști. Sculptorul nu era angajat permanent, îl chemau numai când aveau nevoie de el, îl puneau la treabă și îl plăteau. Când a văzut câte măști i s-au cerut, a stabilit un preț per bucată, nu prea mare, dar la calcularea sumei a ieșit o cifră destul de frumușică. Angajații aveau, de acum, o singură problemă. Fiecare trebuia să pună repede-repede masca de om, masca de oaie, masca de sub-oaie (asta pentru când se întâlneau cu cei aflați pe nivele mult superioare) sau masca de supra-om (când dădeau peste vreun miel situat cu mai multe nivele dedesubt).
Ce te faci când într-un loc sunt mai mulți, unii aflați peste deasupra ta în structură, alții cu mult sub tine? Aici începea arta fiecăruia de a se descurca, de a jongla cu emoțiile celorlalți, în interesul propriu. Prezența de spirit, viteza de schimbare a măștilor i-au ajutat pe unii să urce în schemă, să capete funcții și bani, tot așa cum lipsa de inspirație și mișcările prea lente au lăsat fără coarne mulți berbeci.
Observând cât de bine a prins afacerea, Tirex a plusat. Și-a diversificat oferta de măști și a început să negocieze direct cu angajații, pentru vânzăro en-detail. A făcut Tirex măști cu diverse expresii, pentru ca posesorul lor să iasă bine din situații cât mai complicate. A găsit un material mai fin, care se mula pe față mai repede, și se cotea, de asemenea, mai rapid. A mai croit și niște veste, prevăzute cu multe buzunare, pe care a lipit etichetele “oaie”, “sub-oaie”, “vigilent om”, “preocupat”, o groază de etichete pentru o groază de circumstanțe. Purtătorul ținea măștile în buzunare și le avea la îndemână, când era cazul, pac! punea masca potrivită...
În toată bulibășeala asta, Adi Corcodea reușea de minune să facă jocul organizației care îl preluase. Haotic din fire, incapabil să pună în practică o idee proprie, Adi se dovedea consecvent într-o singură direcție. Se pricepea să lingă șefii la fix, asta învățase, cu asta se ocupa, perseverent și de neoprit. Tactica lui nu-i adusese prea multe satisfacții, deseori văzuse cum alții izbuteau acolo unde el dădea greș, deși avea o limbă mult mai hotărâtă și mai tenace. Dar mergea înainte, nici un eșec nu putea să-l abată din drum.
În afară de limbă, nici un alt organ al corpului său nu-l interesa. Să fi fost răpus de gripă, ulcer în ultimul stadiu să fi avut, orice boală l-ar fi încercat, oricît de grea, nici nu se gândea să meargă la dispensar. Dacă i se părea însă că limba îi este prea încărcată, ori prea obosită, imediat se repezea la doctor și cerea un consult. Devenise deja expert în materie, cunoștea perfect culoarea optimă a limbii, deschideai gura și Corcodea îți spunea, ești sănătos sau nu. Își luase acasă aparate de măsură. Verifica periodic umiditatea limbii, căuta să vadă dacă e moale sau tare. Măsura cu centimetrul, scoțând limba – ba lată, ba suliță, ba dreaptă, ba răsucită. Inspecta cu atenție ore în șir, ca să știe el precis dacă nu cumva s-a erodat sau a pierdut din putere. Avea tot atâta grijă pentru limba lui câtă aveau pianiștii pentru degetele lor. Era instrumentul care îi asigura existența.
Adi Corcodea credea cu tărie că aceasta este calea, singura, prin care va reuși, se va realiza. Nimeni pe lume nu putea să-i schimbe convingerea. A acceptat propunerea Renatei Lidoi într-un moment în care observase că Baltoș i-a luat-o înainte, devenind șeful lui, o umilință greu de îndurat. Și-a zis că nu va fi în stare să se adapteze cu acest nou șef, alături de care linsese cot la cot (sau “obraz la obraz”). Intrând sub tutela Renatei, a schimbat doar superiorul. Nu-l va linge pe Baltoș, o va linge pe Renata, iar dacă aceasta nu-i va fi la îndemână se va mulțumi să-i respecte dispozițiile. Nici față de madam Lidoi nu nutrea o simpatie ieșită din comun, dar ura față de Baltoș, împotriva căruia concurase îndelung, fiind la un moment dat gata-gata să-l învingă, îl împinse pe acest drum. În ce privește executarea ordinelor, Corcodea era un as, acționa ca un robot ultraperformant, bine pus la punct. A făcut tot ce l-a pus Renata, care la rândul ei era ghidonată de Forincu, și rezultatele nu au întârziat să apară.
Oamenii au fost întărâtați unii împotriva altora, prin tot felul de manevre, de intrigi imposibil de descifrat. Prieteni vechi se încontrau dintr-o dată ca dușmanii de moarte, și nimeni nu înțelegea ce i-a apucat. Tot felul de zvonuri circulau, ba că ăla va fi dat afară de la servici, ba că pe aialaltă o pune șefă și va fi vai și-amar de colega ei, care i-a vărsat cafeaua pe fustă din greșeală acum două săptămâni...
“E imposibil să mă mai descurc în balamucul ăsta” – se gândea tot mai des Baltoș. Simțea cum îl lasă nervii, pe zi ce trece. Rareori mai ieșea din “buncărul” lui, cum își poreclise biroul. Nu mai voia să dea ochii cu niciun subaltern. Realizase că orice întrevedere, cu oricare dintre ei, risca să se transforme într-un moment penibil, care i-ar fi știrbit și mai mult autoritatea, care oricum era destul de șubredă. Instalase difuzoare în toată firma, și numai pe calea asta își transmitea ordinele.
“Sunt complet izolat, cu sănătatea stau foarte prost, nu mai e chip de trăit”, se gândea din ce în ce mai des.