( ...urmare )

"hai, mergem?"... cineva imi pusese mana pe umar... langa mine era amanta mea, in picioare, invitandu-ma sa plecam la oras, la ale noastre... ma ridic si las tigara abia aprinsa in scrumiera din fata mea, plina de chistoace cu filtrul alb... erau ale mele... ciudat, stiam ca scrumiera abia fusese golita...

soarele apusese, incepea sa se insereze... trecuse ceva timp de cand ma despartisem de misterioasa femeie a baraganului rupand ramura de cais...
o racoare placuta ravasea fosnetul frunzelor tulburate in linistea lor de un crivat ce se itise dintr-o data... era un semn pe care taranii baraganului il stiau de secole... il stiam pana si eu, va ploua in noaptea asta, poate ca va fi chiar furtuna... ajuns aproape de poarta, ma ridic pe varfuri sa culeg o caisa parguita, galbioara, cu pistrui maronii, care-mi atrase privirea... cand ma uit sub sopron, o vad... era ea, subtire, inalta, gratioasa... o silueta de fum argintiu, miscandu-se usor...

"ce este"?... amanta mea m-a vazut impietrit, cu mana in sus, pe caisa pe care urma s-o rup din pom si cu privirea atintita la masa de sub sopron... nu stiam precis ce sa-i raspund, nici eu nu stiam inca ce era... stiam doar ca intrasem cu siguranta intr-o bucla temporara care-mi dadea o stare de beatitudine si o vie impresie de similitudine si de retraire... ea era cea de acolo, de sub sopron, eram sigur...era acum randul ei sa ma petreaca cu privirea in timp ce ieseam pe poarta casei... inflexiune de spatii si timpuri interioare... timpul meu nu-mi mai apartinea de-acum, se contopise cu al ei, iar spatiile noastre fugeau unul spre celalalt, se intalneau, se contopeau, apoi se desparteau altfel, nimic nu mai semana de la o clipa la alta, totul parea nou si in acelasi timp atat de familiar...

"lasasesi tigara aprinsa... am stins-o eu"... nu cred ca era fum de tigara... era, bineinteles, doar o simpla coincidenta... nu era fum de tigara ceea ce vazusem eu... cu un fum de tigara nu poti sa comunici, iar eu o mai ascultasem odata, acum cateva clipe, intr-o secunda scurta, densa, atemporala, rara ca un diamant in oceanul nisipos al desertului timp... imi mai spusese ceva, ceea ce uitase poate sa-mi spuna mai devreme... o sa vad imediat daca e adevarat...

si aveam sa vad, intr-adevar... pe soseaua principala a satului, ajuns in apropierea crucii nalucii din baragan, incetinesc... se lasa seara, dar mai era inca sufienta lumina ca s-o mai vad odata... ea era, o vad langa cruce, ca un fum argintiu, inalta, fragila, miscandu-se unduitor, imbietor, irezistibila...
cand ajung la cruce, ea se risipise ca sa ma lase sa faptuiesc ceea ce aveam de faptuit... imi spusese acum cateva clipe, cand o vazusem sub sopron... trebuia sa pun, ca semn, caisa pe care o culesesem, alaturi de ramura de cais care se afla la baza crucii... fac intocmai ceea ce-mi spusese... o fac natural, fara sa ma mai mire nici coincidenta, nici incredibilul, nici ridicolul... pun caisa la baza crucii, langa ramura de cais...
inainte de a pleca, am auzit un vuiet de ramuri invrajbite deodata de vant, era salcamul sub care se afla crucea seculara a nalucii din baragan... un fum alb si jucaus purtat de vant a aparut din nou si m-a invaluit cu mangiierea lui... crivatul se pornise de-a binelea... picaturi mari de ploaie de vara cad peste mine iar eu raman in fata crucii nemiscat, aproape solemn, convins ca am fost primit de azi dupa amiaza intr-o lume necunoscuta mie pana acum, o lume a comunicarii fara cuvinte, a armoniei si a aventurii fara limite...

"daca stiam ca vine ploaia nu mai veneam sa sting jarul"... nu m-am uitat sa vad cine vorbea, insa stiam ca trebuia sa fie o femeie batrana care venise incet in spatele crucii ca sa stinga jarul dintr-un ibric in care ardea tamaie... eram ud pana la piele... picaturi mari de plaoie de vara se spargeau pe ramura de cais, la poala crucii... claxonul ma chema prelung, amanta mea se plictisise singura in masina...
aventura mea din ziua solstitiului de vara lua sfarsit...

de fapt, abia incepea...

( va urma...)