( ...urmare )

"petrecere frumoasa!"... inca imi rasuna in urechi urarea ei de despartire de acum un minut... iar in ochi o aveam tot pe ea, in capatul curtii, langa poarta, rupand o ramura de cais si privindu-ma fix, fara vreo expresie anume in ochi...
ma tulburase privirea ei... intelesesem atunci ca exista infinite mijloace de comunicare intre oameni, trebuie doar sa fie "acordati" pe linistea privirii bune si adanci, atunci cand cuvintele devin inutile ca nisipul care scalda pepitele cu ascunzatori efemere... in cele cateva secunde cat ma privise, misterioasa femeie a baraganului imi povestise cea mai frumoasa si palpitanta aventura pe care ar fi putut s-o traiasca vreodata doi oameni...

...

nu mai stiu exact cat timp sa fi trecut... mai am doar amintirea unui vartej de fum cald, argintiu... era poate fumul tigarii uitate pe scrumiera curata de pe masa de sub sopron, mi se intampla in ultimul timp sa uit adesea sa fac lucruri elementare si de aceea capatasem poate si curajul voluptos al indiferentei...
nu mai stiu exact cat timp sa fi trecut, insa stiu ce-mi spusese...

se tragea din cantacuzini si din doamna elena, fiica lui radu serban, familie veche de patru sute de ani pe aceste locuri...
constantin cantacuzino, venise la inceputul secolului XVII din moldova in tara romaneasca, unde matei basarab ii dadu inaltul rang de postelnic si-l inzestra atunci cu o avere funciara si in galbeni dintre cele mai insemnate ale vremii... ii daduse o fasie de pamant de cateva mii de hectare pe care el va construi un conac domnesc... familia ei traise pe locurile acestea, aici unde traia si ea azi, dupa patru sute de ani de istorie, revolutii, rascoale, cutremure si vicisitudini naturale...

elena serban, zis elina, avusese o educatie aleasa primita in timpul pribegiei tatalui ei, radu serban, demnitar roman la viena... odata repatriat, tatal elinei se bucura de onorurile si privilegiile lui matei basarab care-i dadu drept deplin asupra averilor stranse cu timpul, mii de hectare de teren, un conac si o mare herghelie in baragan...
elina era fiica cea mai mica, iar sora ei mai mare, ancuta era casatorita cu nicolae patrascu voda, fiul lui mihai viteazul... stana, fiica elinei si a lui constantin cantacuzino se casatoreste cu papa brancoveanu, tatal domnitorului constantin brancoveanu... fiul elinei, serban ajunge domnul tarii romanesti dupa ce termina cu brio scoala greco-latina de la targoviste intre 1646 si 1651...

tot ea imi spusese mai devreme ca elina si constantin cantacuzino avusesera sase baieti si sase fete... si ea cine este de fapt in toata aceasta nobila increngatura?... intrebarea ma tortura, dar stiam ca daca zic un cuvant, oricare ar fi el, stric vraja povestii ei... calma, cursiva, fantastica dar verosimila...
nobilimea are dintotdeauna o memorie pe care oamenii de rand n-o au... stiam asta, vazusem si ascultasem odata intr-unul din castelele vaii loarei o tanara femeie moderna, ai fi zis o femeie precum cele ce le vezi in birourile de marketing ale multi-nationalelor, dar care avea un cult impresionant al memoriei stramosilor si al trecutului ei, un cult care aducea la prima vedere a fanatism... un cult al decriptarii detaliului, un scrin vechi, o ruina care vorbeste, o scrisoare care povesteste in cateva randuri o intreaga viata...
avusesem atunci certitudinea ca degeaba invatasem istoria pe la scoala, nu stiam si nu simteam nimic din istorie in afara de o insiruire de ani, evenimente, pe un fond greu de descris de plictiseala...

eram fascinat si simteam cum istoria se insufleteste incet si patrunde in gandurile mele cele mai profunde... istoria familiei ei de acum patru sute de ani devenea un agreabil act de cunoastere... dar ma simteam mai mult decat intr-o aventura a cunoasterii... ma simteam de-a dreptul intr-o aventura sentimentala, legata de povestea aceasta seculara care - desi era povestea ei si nu a mea - o simteam apropiata... femeia aceasta imi oferea cu atata generozitate ocazia sa ma ia cu ea si sa simt ceea ce avea ea cel mai drag in fiinta ei...
asta simteam atunci, cand o ascultam vorbind cu mandrie si pasiune pe sublima si misterioasa descendenta a cantacuzinilor si a elinei...

pentru o clipa, ratiunea ma cheama la ordin... nu aiurez?... nu cred!... nu se poate inventa o poveste asemanatoare...o minciuna este totdeauna doar o vorba, insa eu ascultam vorbe care erau vesminte de vis, ca un fum argintiu, ce invaluia vieti adevarate, reale, vieti trecute, cu bucurii, fericiri, dureri dar si vieti de azi, viata ei, a femeii care ma luase cu ea ca sa-mi fie ghid prin aleile umbroase ale conacului din baragan al unei familii nobiliare...
ruinele conacului cantacuzinilor inca se mai gaseau si azi la marginea satului, in campie...

nu, nu aiurez... asa ca stiu ce o sa fac... o sa tac, o sa-mi aprind o tigara si o s-o las pe ea sa ma poarte in continuare prin culoarele misterioase ale fiintei ei, incet, natural, misterios...
ca intr-o vraja...

( va urma...)