Buzele, crapate de albii pe unde doar sarea a curs,nu rotunjesc nici un cuvant.In ochii deschisi mereu,asemenea gurii,se casca lipsa de sens.
Nu intinde palma.E de-ajuns ca exista si pana la apus nu-si va parasi tronul.Intinsa pe pamantul uneori si jilav,rezemata de gardul viu si avand deasupra coroana copacilor in care mai luceste cate un ciob de cer,te fixeaza.Doar atat.Nu te roaga nici cu privirea.
Grabit, cufundat in ganduri,ii ocolesti picioarele , asa cum, pe un drum ce-l faci zi de zi fara sa-i dai atentie, ocolesti o piatra sau o groapa, stiind ca sunt exact acolo si nu in alta parte.Poate ca piatra nici nu mai este sau groapa a fost astupata;tu tot ocolesti.De cate ori,poate, nu i-ai observat absenta!
Treci pe langa ea,preocupat, si , deodata,ghemul gandurilor se opreste din desirat:in bratele ei concentrate de-o vointa proprie ,un copil cauta cu gura sanul dezgolit,murdar.E ca si cum, intr-o dimineata visul ti-ar fi fost intrerupt.Deschizi ochii si surprinzi lumina de-afara batand in oglinda, sau un colt de mobila, lucind.Doar cateva clipiri ale constiintei si pleoapele coboara lenes.Visul isi reia firul sau incepe altul.
Si o lasi in urma , asa cum, ,privind pe geam, in goana trenului, lasi in urma imaginile abia intrezarite:casele,copacii....o gara parasita.
Uneori e altcineva cu copilul ei in brate, fiica sau o sora.Nu i-ai observat niciodata absenta.Dar chipul altei femei luminat de-o privire mai vioaie te-a izbit si ,parca, ceva sigur din viata ta s-a daramat.Iti spui ca e ,poate, bolnava si in acea clipa stii ca cea pe langa care ai trecut zilnic,nepasator,are parul aspru , de culoarea pamantului, a radacinilor...