Ca și în cazul plantelor, întâmplarea ne descoperă calitățile ascunse. Ne declarăm poeți o viață întreagă, și când iubim și mai târziu, când medităm asupra modului cum a decurs întâmplarea. De mii de ani, cuvintele poeților sunt cam aceleași, dar așezate altfel. Timpul poetului e putred fără stropii de infinit ai iubirii, fără majusculele din privirile îndrăgostiților. Acest timp se scrie cu litere de sânge numai pentru cei care îl cheamă. Iubirea e poezia trăirilor înalte, iar clipele ei se măsoară după emoțiile care le străbat. A trăi în iubire înseamnă a te reînnoi în fiecare zi, a te recuceri, a te regăsi. Și dacă ești per a contrario, și spui că iubirea nu are sens, e ca și cum ai privi deformat, într-o oglindă strâmbă.
Cerul nu poate avea mai multe taine decât iubirea care este un verset fundamental al sublimului. Cu o ușurință greu de imaginat o noapte de catren se preschimbă într-o constelație de luceferi! Apoi, e bine doar să știi să îți păstrezi ciobul de stea din priviri. Indiferent cum vom considera poezia iubirii, o stea polară sau o Cale Lactee a tuturor, cu ajutorul ei ne vom orienta spre principala noastră cărare către absolut.
Și câte mai poate scrie poetul...! În deșertul infinit al lumii, nu e decât iubire. Trupurile îndrăgostiților au desenat pe nisipul eternității cele mai frumoase poeme. Sub multele noastre anotimpuri purtăm o inimă copilărească, optimistă, mereu îndrăgostită ce coabitează cu un suflet prea inocent pentru haina care îl îmbracă. Când te îndrăgostești profund te simți ca pe o insulă prăpăstioasă și fără țărmuri, unde dacă ai intrat, nu te mai poți întoarce. Orice privire galeșă, fiecare dintre lecturile noastre, lasă o sămânță care încolțește chiar și pe o insulă stâncoasă. Ghinda noastră căzută nu este decât gena stejarului ce și-a pierdut crengile, trunchiul și rădăcina, dar care prin esențele iubirii poate recuceri totul într-un nou ciclu de viață. Inima bună va arde spinii și buruienile ce îi însoțesc copacul. Și dacă nu ești ghindă, ci un stejar abătut de vânturile iubirii, și atunci tot vântul te îndreaptă. Ceea ce se leagă în poezia iubirii sunt miile de rădăcini, firele amintirilor din seara precedentă, speranțele dimineții de mâine. E o obișnuință de care nu ne putem despărți.
În zborul tău de fluture nimeni nu are dreptul să îți smulgă aripile și să devii omidă, după cum nici lebăda nu își pierde oricum penele albe. Pasărea nu simte nimic când îi tai penele aripilor, dar nu mai poate zbura. În aceste condiții, de ce să nu ne lăsăm purtați de zei? Religia iubirii își are zeul mereu prezent în inima noastră, singurul care ne mângâie ridurile inimii și hotărăște ce decizie să luăm. Să nu ne facem iluzii pentru că doar poeții știu când primesc cadouri verbale de la zei. Dar nu oricine este poet...
Ca și focul, poezia iubirii nu poate trăi fără o permanentă agitație. Nu e un foc pe care să-l închidem în suflet: vocea, privirea ne trădează; iar flăcările neacoperite bine izbucnesc mai târziu. Cea mai mare căldură o primim de la lemnul verde al iubirii venite târziu. Acest foc mistuitor își duce flacăra în alte sentimente. Apropierea ne arde, e un vulcan. Dar ce se întâmplă când distanțele despart? Nu poate fi altceva decât faptul că imaginea celui drag ne urmărește mai repede ca vântul, marea, până la capătul lumii. Timpul și absența pot înfrumuseța poemul sau poate fi un cui în coasta perisabilității iubirii. Totul depinde de osul încrederii.
Nu ne interesează modul cum au iubit poeții; important este ca trilurile iubirii poeților să ne înalțe. Pentru orice poet iubirea se încheie, dar nu se închide niciodată, fiind ca o scară cu multe trepte, pe care o urci din nou. Ce face poetul când ajunge sus? Nimeni nu știe dinainte...important e să nu folosească scările rulante. Și cum sunt tot felul de scări, se produc și cutremure interioare; pe scara Richter a iubirii se cațără fiecare cât poate. Omul care urcă își schimbă orizontul și devine mai mare sau mai mic decât el însuși.
Finalul poemului iubirii stabilește culoarea amintirilor. Gândul zboară și cuvintele merg pe jos. Iată drama poetului din noi. Numai inima ne fecundează visurile. Ea toarnă viață în tot ce iubește. Prin sentimente aruncă asupra lumii semințele sale. Poezia s-a încheiat și poetul își duce sentimentele bete în pivnița inimii. Cât de sigură i-a fost iubirea? Cât de mult i-a cântat depărtările ei acum? Limbajul mut al durerii inimii îl găsim în lacrimi pentru că esențialul e invizibil ochilor. Tot ceea ce mai vedem e un peisaj dezolant: mărăcinii cresc pe cărările neumblate, ghinda nu se mai transformă în stejar, de la lebădă cad toate penele albe, pe vulcani pasc oile neinteresate, iar scările interioare s-au destrămat. Să nu uităm că iubirea doar s-a încheiat, cercul ei încă nu s-a închis...! Și asta numai inima o vede.