A fost odata ca niciodata Iures copilul norilor... locuia pe un cummulus, si se hranea cu roua. Privea cu ochi de fulger scurgerea timpului pe chipurile oamenilor si uneori, ca sa se amuze, schimba locul stelelor. Era chipes Iures, avea zambet luminos si glas de tunet. Iures se putea juca de-a orice ... picaturile de ploaie erau pentru el margele de sticla, si din razele de soare isi facuse scut, cu luna se juca de-a hotii si vardistii, pana intr-o buna zi, cand s-a oprit si si-a zis: asta e tot? Tristetea-i aseza umbre negre pe obraji, uneori ploi curgeau pe pamant din ochii lui Iures, sarman singuratec rasfatat de cer. Intreba pe parintii lui Norii, statea la sfat cu navalnicul Tunet, pana si o diafana Aurora boreala a incercat sa-i aline suferinta. Degeaba. Iures devenea pe zi ce trece mai trist mai singur... nici Curcubeu in fracul lui multicolor nu-i gasi aleanul.
O veste facu cerul sa se scuture de ape. Se nascuse Ramurea, fiica muntilor. Pamantul era in sarbatoare, si chiotele de bucurie ale copacilor tulburau linistea celesta. Norii udau darnici petrecerea campeneasca, domnul curcubeu isi arata semet vesmantul. Si falnicul Soare-si facu intr-un tarziu aparitia la bratul Aurorei.
Iures intreba pe toata lumea. Ce este Ramurea?
'Destinul tau!' raspundeau norii...
'Jumatatea ta!' tuna navalnicul Tunet...