poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-07-01 | | Mă transform în taică-miu – mi-am zis într-o dimineață, privindu-mă în oglindă. Nu era vorba de prima urmă de rid răsărită pe frunte, nici de cearcănele violet, care puteau fi puse pe seama somnului agitat și neodihnitor. Fața mi se alungise și părea osoasă. Nasul se ascuțise și devenise mai proeminent – ca al lui. Buzele crispate și ochii fără lumină îmi inspirau chipul tatălui, veșnic nemulțumit și fără Dumnezeu. Pe drum mi-am dat seama că mă îmbrăcasem în negru și gri. Eu, care iubeam culoarea roșie pentru că îmi plăcea să fiu privită. Autobuzul prăfuit se târa ca o sanie pe uscat, iar eu mă uitam la cerul gri. Parcă nu-l mai văzusem niciodată astfel. Mi-era dor de cerul meu albastru pe care îl îmbrățișam în fiecare dimineață, când mă bucuram într-un fel de excitație a simțurilor de răcoare sau de căldură. Unde eram eu în toată povestea asta absurdă, mă întrebam, studiindu-mă. Observam lucruri noi. De pildă, îngrețoșată de mirosuri de transpirație, pudră, parfumuri ieftine sau doar prea intense, înghionteam lumea să-mi fac loc spre fereastră. Abține-te – mi-am zis, dar în capul meu răsunau doar mormăielile lui țâfnoase, îndreptate spre toți ceilalți. Boșorogu’ acesta nu putea să stea acasă?! Ce-i trebuie lui plimbare cu mașina la ora asta? Sau. Isterica asta nu știe să-și potolească copilul care-mi urlă mie-n cap. Etc. Ar fi spus el, și la fel ziceam și eu, fără să vreau să recunosc că sunt vorbele mele. Am coborât mai devreme ca să mă răcoresc, să mă liniștesc, să mă adun. Dar n-am putut. Mi se pusese un nod în gât, care nu mă mai lăsa să respir. Totul mi se părea ireal și nu mai înțelegeam nimic. La serviciu, iar mirare. De pereți cenușii, de colegi prea guralivi, de prea multă lume în jurul meu, prea mult fum de țigară, prea mult orice. M-am învoit ușor. Numai privindu-mă, șefii și-au dat seama că am nevoie de o zi liberă. Poate chiar m-ar fi trimis din proprie inițiativă acasă. Mi se părea imposibil să mă întorc cum am venit. Am chemat un taxi. Spre norocul meu a venit o Dacie Nova cu geamuri fumurii. Șoferul nu prea îmi plăcea. Era obez și avea urme de transpirație la subraț. Hai să mă uit pe fereastră, să uit de toate! Ce fel de om trebuie să fii ca să te bucuri că mături un trotuar?! Și ologu’ acesta, după ce că merge în cârje, nu poate să traverseze pe la trecetrea de pietoni. Uite cât timp stau după el! Vezi-mă lume, vezi-mă tată cum mă plimb cu taxiul ca o aristocrată în caleașcă. Toți sunt la muncă sau au treabă, numai eu mă întorc acasă. Vezi-mă ce curată și îngrijită sunt față de toți amărâții ăștia prăfuiți și transpirați. Să dorm. Da, să dorm, să nu mă mai gândesc la nimic. Iarăși nu mai puteam să respir. De data asta de manele, care-mi pătrundeau prin ferestre, prin pereți, prin pori. Am luat o ceapă – începuse să se strice – s-o arunc spre fereastra viciată. N-am descoperit-o. am deschis calculatorul și am selectat câteva piese Rammstein, începând cu Feuer Frei. Nu mai auzeam manele, ci soneria. Apoi bătăi în ușă și amenințări cu poliția. Dacă voi chemați poliția, eu îl chem pe tata! Le-am zis-o. Am oprit muzica, bolborosind. Am deschis larg ferestrele, să pătrundă, firește, manelele. La televizor, două talkshouri în reluare, unul cu Mitică, celălalt cu Vanghelie care este membru PSD. Fizz, manele și a 152 430-a reluare a unui film de Nicolaescu. Trebuie să merg la un medic – m-am hotărât, după ce am văzut că nu pot să citesc, să scriu, nu-mi priește Spider Solitaire, nu mă relaxează NFS Underground. Am făcut o programare la policlinica de fițe din apropiere, ca să nu stau la coadă și să nu îngurgitez miros de medicamente. Aveam două ore să redevin măcar femeie. Fața era tot a lui. Ojă. Pilă de unghii. Lapte demachiant. Cremă antirid. Pensetă. Fond de ten. Pudră. Fard de obraji. Fard de pleoape. Creion anticearcăn. Creion dermatograf. Rimel – adică mascara. Contur de bute. Ruj. Tampon. Cercei. Parfum Roberto Cavalli. Ochelari de soare, imitație după Gucci. Rochie lungă de prințesă, cu decolteu. Tocuri înalte de nu pot să merg pe ele. Uite-mă! Nu-ți vine să crezi?! Tot eu sunt. Da, tot tu, nemulțumită și țâfnoasă cum te știu. Crezi că dacă te-ai boit cu ruj nu ți se mai vede dintele lipsă? Că dacă te chinui să stai dreaptă nu ți se mai vede cocoașa? Sau că rochia lungă îți ascunde parantezele? Tot tu ești, te recunosc, ai fața mea! După trei sferturi de oră de răsfoit reviste cu teste deștepte care-ți spun dacă te iubește sau nu iubitul, am intrat, în sfârșit la dna medic generalist. M-a ascultat încruntată și parcă ușor contrariată. După un control amănunțit, mi-a zis că sufăr de extenuare. Mulțumesc. Mi-a dat calciu și vitamine și m-a trimis la psihiatru. Dacă tot eram acolo… Fără programare, am intrat mai repede. Zâmbitor ca un prunc la țâța mamei, mi-a declamat un început de depresie. Să evit oboseala și stresul și să dorm bine. Uite niște pastile pentru somn. Aceeași marcă cu ale lui taică-miu! Acasă. Iar. Mi-am adunat toată energia și am făcut curat. Am spălat chiar toate rufele. L-am sunat, pe el, pe iubitul meu, numai el poate să mă aline! L-am întâmpinat cu un sărut pasional. După zece minute țipam la el că nu e bun de nimic, să plece-n mă-sa acasă. Nu știu de ce. Ești ca taică-tu, mi-a urlat, trântind ușa. Noaptea, am refuzat să iau pastilele miraculoase. M-am fâțâit în așternuturi și în propriile mirosuri până dimineață, când au început manelele. Rumegam gânduri și amintiri. Săracu’ de ani de zile el asta face. Se foiește noaptea ca un prunc în scutece prea strâmte. Mă rog, se foiește și după-amiaza de când a ieșit la pensie că are prea mult timp. E supărat pe el săracu’. Pe el și pe viață. Amărâtu’. De-aia îmi zice mie că nu sunt bună de nimic. E supărat și dezamăgit de el… După atâta compasiune, mă simțeam mai bine și parcă nu-i mai semănam întru totul. Totuși, în stație, m-a izbit o senzație de deja-vu. Am sunat la serviciu să-mi anunț concediul și m-am îndreptat spre bine știuta policlinică. De data asta știam ce-mi trebuie. Terapeutul vine peste două ore. Calmă, am zis că rămân acolo să aștept. Mi-am sunat iubitul și i-am cerut iertare. Eram liniștită ca atunci când presimți iluminarea, așa că mi-a fost ușor să aștept. Tipa părea chiar deșteaptă. Îmi inspira încredere. După o oră de analiză, și-a dat verdictul. Ai un accentuat complex paternal. M-am hotărât să iau somniferele și m-am întors la psihiatru să-l întreb dacă nu are și alte pastile pentru mine. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate