poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-06-21 | | Nu mai ceream nimic, nici macar o simpla rugaciune si imi pictam sufletul peste care trecea umbra lumii. Mitul cupolei functiona ca o obsesie pentru care se inghesuie toti nenascutii. Omul se naste zilnic pentru ca intr-o zi sa se nasca mai bun, dar eu ma tot nasteam degeaba. In timpul meu se ascundea un ciudat mister: nimic nu vroiam sa fie altfel decat era, mai ales dupa ce am observat ca si centrul universului era entuziasmat sa fie calcat de piciorul greu. Unica teama pe care o afisam era ca ma puteam intalni cu mine insumi. Cu cat ma cunosteam mai bine, mai profund, cu atat ma simteam mai aproape de o despartire de interiorul meu. Ma gandesc cu tristete cat de apus a putut sa fie ieri. Azi sunt salvat sa gandesc numai in stari de spirit. Dupa ce am inchis sicriul ochilor fara de lumina, nu mai sunt unde sunt. In nepasarea putrezeniei, primesc iubirea cu gratia cu care pamantul primeste ploaia. Ma acumulez singur in profunzime si ofer tot ce adun cu firescul unei fantani datatoare de apa ce si-a ales calea pentru un cer chemator. Astrele intra in lume deodata cu întrebarile noastre. De aceea, nu mai cred in teologia triunghiului, ci in cea a cercului cuvintelor nespuse. In linistea universala, stau pe muchie, la cumpana apelor, iar paraul mi se cere in adanc. De acolo, de sus, mangai cu privirea firele de par ale pamantului. M-as apleca peste stanci, sub albastrul implinirii, sa mai salevez dintre cazuti. Ma leg si eu la ochi pentru a porni pe drumul invers, al cazutilor. Dincolo, soarele e pregatit sa ma dea pe usa afara. Se linistesc toate pasarile si aventurile în care decad. Frematul din tacerea supunerii face ca numai pestera sa imi rasune. Sunt neputincios sa imi inteleg destinele, sa imi stapanesc nevralgiile vietilor. Durerea e pozitiva si ma rascoleste chemarea. Rad ironic pentru a putea reusi; e tot ceea ce imi lipseste pentru a fi fericit. In spatele iluziilor acestei lumi, vrei sa mergi mai departe, sa faci marele salt al credintei. Insa penitenta e doar o carpa roasa, maini impreunande arse de soarele obraznic. Ma rog ca si primitivul ce intra in inchiderea colibei. Giulgiul de pe trup nu s-a topit si imi întind spre cer toate marile. Prin acest efort istovitor, ating o limita pe care nu as fi atins-o altfel niciodata. Ce copilarie poate sa aiba maturitatea mea ! Imi voi lipi urechea de umbletul meu si voi cobori in prapastii fara capat, pana spre mijlocul apelor mele. Si voi fi increzator atunci ca pot sa refac totul, ca voi fi invingator, puternic si intelept. Inca un pas voi mai avea, sa sap cu talpa in noapte pana o ratacesc, sa imi astern libertatea spre un dincolo de intunericul fara de martori. Apa o voi aseza in vai, focul pe dealuri albastre, ma voi intoarce spre numele meu, spre viata ca o asteptare si imi voi proiecta lumina in care voi cadea victima.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate