Copilul întinse mâna și ridică de pe jos o piatră. Era o piatră mai albă decât celelalte.
- Cât de grea e, se gândea, în timp ce cu mâna stângă o fixa în praștie.
Era cald. Învârti cu putere praștia deasupra capului și îi dădu drumul apoi.
Piatra lăsată din praștie creștea. Se uită la ea cum se rostogolea făcându-se tot mai mare spre celălalt om.
- De ce crește? se întreba.
Piatra se mișca acum foarte încet, iar el avea timp destul să-i vadă detaliile, adânciturile și vârfurile.
Se uită apoi la celălalt.
- Ferește-te!
E prea mare se gândea, îl va lovi.
Omul din fata lui făcu un pas și se urcă pe piatră. În spatele lui oamenii se urcară și ei.
- Sunt și eu pe piatră?, se-ntrebă.
Apoi omul din fața lui căzu.
Se-ntoarse către ceilalți.
- Nu l-am omorât eu, nu eu.
Începu sa meargă spre ei pe piatra aruncată de el.