Câinele emblematic mă privea trist din colțul vesel al holului. Azi l-am iertat de șutul zilnic. Această rupere a brutalitații cotidiene l-a mirat profund. Acum mă privește întrebător, sperând totuși că acel șut, semn al certitudinii și normalității va veni. Îi refuz bucuria durerii. Și alții mi-au refuzat-o mie.
De fapt, cine e și ce vrea de la mine acest patruped simbolic? Nimeni nu ar putea să spună. Nimeni nu ar vrea să recunoască, dar bietul câine poartă toate suferințele noastre. Am făcut din el port drapelul umilinței, abuzurilor și disprețului nostru. Îl batem, îl călcăm în picioare și îi sfărâmăm coastele una câte una... Suntem cu toți o mână de sadici, sclavii plăcerii noastre de a chinui bietul animal.
Și totuși, azi când i-am refuzat câinelui destinul, am devenit oare mai om?