Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat, în cele din urmă reușind, să cerceteze, să caute și să definească unele lucruri din natură și din tot ce îi era la îndemână. Picturile rupestre ne demonsterază că omul a început să creeze atunci și toată istoria artei a pornit. Pictori, sculptori, compozitori, poeți, prozatori, filozofi… toți aceștea apără cuvântul “creație”. El a rămas același: inocent, ales, sfânt… nefiind distrus de nimic: inchiziție, război, dictatură, negura cenușie și oxidabilă a vieții... “Vina” este în întregime a autorului, care devine nemuritor după “executarea” acestei minuni numită “creație”. Ea își depășește “stăpînul” și epoca atunci când e strâns legată de esența nemuritoare a vieții.
În limpezimea operei de artă se citește profunzimea gândirii în moment de inspirație. Prin inspirație trebuie să se înțeleagă nu absolutul cutezător asupra logicii, ci reflectarea spiritului asupra rațiunii. Poetul poate observa nevăzutul, iar ceea ce obserzvă alții, el vede. Omul moral presimte, iar poetul prevestește… prin operele sale. De aceea trebuie să păstrăm creațiile primite din generație în generație, pentru a le putea lăsa moștenire generațiilor viitoare; iar dacă este să aleg о creație preferată, aceea este omul. El însuși este viața, fericirea. Iubesc planeta noastă, planeta vie, fiindcă pe ea trăiește omul. Natura n-a creat, încă, о operă de valoare superioară omului.
Dumnezeu a creat natura. Dumnezeu a creat omul. Omul crează… Totul este о creație.