Pe aici nu trece nimeni. E un sat mare cu puține case. Câte un călător obosit se oprește la fântână și bea apă în tăcere. Iarba este uscată iar pe drum e plin de pământ. Cineva sapă o groapă la marginea cimitirului fără gard.
A avut ghinion să-i moară cineva? Era un soare tandru de primăvară care cădea pe fețele oamenilor fără să le schimbe expresiile posomorâte și bătrâne. Și la una dintre ferestrele caselor:
- Ah, am auzit de trei ori pasărea înainte de ora opt, asta înseamnă ghinion. Nu mă pot duce să beau apă că având ghinion, Doamne ferește , să nu mă lovesc sau să mă-nec!
Ochii ei întredeschiși priveau cana de apă, era slăbită, nu mai băuse apă de trei zile. Ochii ei de un albastru închis erau acoperiți de pleoape de somn, de frică și de ghinionul în care credea. Ea locuia la marginea satului într-o casă mică, cu geamuri pline de praf, neîngrijită, căci, după cum vedeți, era teribil de superstițioasă. Locuia izolată căci mulți o considerau vrăjitoare și le era frică de ea.
La ora nouă a venit în sat un coșar. Trecea pe drum și străinătatea lui ar fi indispus dacă nu s-ar fi știut că aduce noroc. Pe fețele bătrâne ale oamenilor se citea un zâmbet. Coșarul a fost sfătuit să nu se ducă la căsuța de la marginea satului cum că acolo ar fi o vrăjitoare. Și trecând pe lângă casa acesteia a auzit:
- Ghinion, noroc, ghinion, noroc. Ea era o fată foarte tânără, dar nici ea nu știa câți ani are căci nu avea timp să-și numere decât ghinioanele și norocurile.
- E foarte superstițioasă, și-a spus coșarul……da. Deodată s-a oprit brusc din mers:
- Dar eu pentru ea sunt noroc, de ce mi-ar face rău ? Atunci fata uitându-se pe fereastră, a avut un șoc.
- Coșar!! Coșar!! Și a vrut să se ridice să deschidă fereastra.
Era foarte slăbită și n-avea putere. Atunci, convinsă de norocul pe care l-a văzut pe stradă, a sărit peste cana cu apă, fericită că după atâta timp putea să bea apă. Coșarul se apropia de casa ei. Pe fereastra plină de praf se zbătea mâna ei neputincioasă care încerca să deschidă fereastra. Nu mai putea face nimic, timp îndelungat a fost prizoniera ghinionului, iar singurul lucru pe care putea să-l facă era să-și caute cu privirea norocul. Acum l-a găsit…dar…. Coșarul a curățat geamul de praf s-o vadă, era uimită, soarele-i lumina părul încurcat cu reflexe violete, ochii ei limpezi erau plini de lacrimi. Abia plângea. Coșarul a rămas cu mâna pe geam privind-o. Între mâinile lor nu erau decât câțiva centimetri. Nu-i despărțea decât un geam.
- Nu mai plânge!!
- Noroc ? Ghinion….noroc ? Ea nu-și mai găsea alte cuvinte. A trecut o noapte și ei se priveau neputincioși și cine ar fi crezut că doi oameni pot fi atât de aproape unul de altul și nu pot face nimic ? De ce nu spărgeau geamul ? Nu! Era vorba de ce credeau. Coșarul era un străin iar ea credea în ghinion. În timpul nopții treceau cele mai ciudate persoane. A trecut spiritul pădurii, a trecut simbolul prieteniei și tot felul de ciudați pe care ei doi i-au rugat din suflet să-i ajute, dar niciunul n-a acceptat.
- Vă ajut eu! A spus un pitic îmbrăcat în alb, cu o coroană de flori pe cap.
- Da ?!!
- Da, vă ajut eu, dar numai dacă mă acceptați.
- Cum adică ?
- Dacă v-ar fi ajutat simbolul prieteniei trebuia să-l acceptați și să fiți prieteni.
- Dar tu cine ești ?
- Eu ? Eu sunt simbolul nunții.
O vreme au tăcut…era liniște iar ei priveau în gol. Au acceptat. Niciunul nu ar fi vrut să se căsătorească atunci, dar…era singurul drum. Geamul a dispărut, iar ei și-au sărit în brațe unul altuia de parcă s-ar fi cunoscut de un mileniu și o secundă.
- Dacă nu vă căsătoriți și nu trăiți împreună veți rămâne unul ghinion pur, iar celălalt noroc pur și mereu extremele creează probleme.
Nunta a fost ciudată și lor le era frică. A doua zi de dimineață coșarul adormise într-un tufiș și vrăjitoarea într-un copac. Coșarul a deschis ochii și a văzut-o:
- S-au dus! S-au dus și ghinionul și norocul, am rămas doar noi doi. Ea îl privea mirată.
- Cum vom trăi fără ghinion și noroc ?
- Liberi!
În prima zi de libertate au învățat să zboare.
A doua zi de dimineață ea înota în lac, iar el culegea flori.
- Să mărturisești ceva unui om drag este cel mai greu lucru.
- Mărturisește-mi!
- M-am îndrăgostit de tine acum, în această dimineață pentru a treia oară în viață.
Și-au trecut multe zile, multe, și au crescut și-au îmbătrânit și în fiecare zi s-au reîndrăgostit odată cu răsăritul noului soare.
În această zi au învățat să părăsească pământul. De abia acum erau cu adevărat liberi.
- Te iubesc mai mult decât în toate zilele!
- Te iubesc mai mult decât în toate zilele!


Sfârșit