Cobora drumul frecându-și mâinile, hotărât lucru, era mult prea frig pentru o zi de septembrie, își zise Ion în gând, neîndrăznind să înjure, așa, din senin, cum făceau alții, cu mare ușurință, fără a se teme de Cel de Sus. El nu era ca ei, hotărât lucru...
Ce s-ar fi ales de capul lui dacă nu-l lua Părintele pe lângă el atunci când părinții i se prăpădiserâ amândoi deodată la Marele cutremur, ar fi ajuns desigur ca ceilalți de leat cu el, să sprijine mesele cârciumii din vale, înjurând politica și politicienii, scuipând semințe, gândea el privind spre cei câțiva care deja se cinsteau de zor la acea oră a dimineții.
Ocoli cu grijă noroaiele, aceleași bălți pe care le știa de ani de zile, nimeni nu se sinchisea de ele, făceau deja parte din viață. Intră în curtea bisericii, unde vântul bătea în voia sa, fluierând printre crucile răzlețe, și urcă în clopotniță, aici era lumea lui, nimeni nu știa mai bine ca el să facă să vorbească marele clopot, cel puțin așa zicea Părintele, și dacă zicea el, așa era, pentru că el avea întotdeauna dreptate.
Ion nu mai cunoscuse un om atât de înțelept, pe toate le știa Părintele, puteai să-l întrebi toate cele, că avea întotdeauna răspuns. Doar despre soția lui nu știa Părintele ce să mai zică și nici nu-i era bine a-și aminti cum plecase dumneaei cu ani în urmă la oraș, la doctor, și nu se mai întorsese, nici a doua zi, nici după aceea, chiar dacă fusese și notarul după dânsa, și, dacă nici el nu reușise s-o convingă, pesemne că avea dumneaei motive serioase, pe care Ion nu avea cum să le priceapă, nu pricepea el ce citea Părintele de prin hârtiile acelea frumos colorate pe care le primea de departe, mult mai departe decât casa unde se opreau trenurile, dincolo de deal, darămite de-ale cucoanelor.
Sus, aici în clopotniță, se simțea Ion în lumea lui, nimeni nu urca până acolo de unde cu ani în urmă se aruncase fata primarului, doar puțin înainte de chiar nunta ei, și lumea zicea că mai vine pe acolo din când în când, că-i e dor să vadă satul de sus, că doar câțiva plopi aveau vârfuri mai semețe. Ion știa, însă, că, de acolo, de sus, de unde trebuie să se afle ea acum, satul se vede și mai bine, ce să mai caute ea pe acolo, oricum, nimeni n-o mai găsise vreodată, poate că-și luase doar zborul?
Doar vântul care se plimba printre crengi mai aducea câteodată glasuri de demult, într-o vorbire ciudată, care doar aducea cu a străbunilor săi, dar poate că nici nu era a lor, cine știe, nici Părintele nu știa, doar îi spuse să mai dea cu tămâie din când în când, dacă-i era frică, dar de ce să-i fie, că doar nu erau lotri?
Ion ciuli urechile, din nou vorbea vântul, și vorbea pe înțelesul lui, erau mai mulți oameni la un loc, undeva, nu departe de aici, poate chiar la casa trenurilor, că se mai auzea și un ușor șuierat, așa cum știa Ion că face trenul atunci când trece de la o lume la alta, de la un cătun la altul, de la un oraș la altul, că știa el de la cei care făcuseră armata că există cătune mari, mari de tot, care se cheamă așa.
Nici nu avea rost să pună la îndoială cele spuse de ei, le auzise de atâtea ori și, apoi, cine s-ar fi sinchisit să-i spună lui povești, de ce să minți când nu e rost de așa ceva? Părintele îi spusese că și minciuna e bună, câteodată, că dacă-l vezi pe unul cu cuțitul în mână, alergându-l pe altul, mai amărât, nu-i spui încotro a luat-o, îl minți, și e bine așa, să minți, ca să-l scapi. Dar pe el, pe Ion, adică, de ce l-ar minți cineva, cine să-și piardă timpul cu el, și așa nu vorbea mai nimeni cu el, de câte ori dădea ziua bună, abia dacă primea un mormăit în schimb, doar Părintele îl asculta și-l povățuia și-i spunea că oamenii sunt așa cum sunt, iară nu altfel, după cum ne închipuim noi, și că fiecare are drumul lui, pe care singur și-l alege.
Dar drumul lui care era, asta nu putu Părintele să-i deslușească prea bine, nici nu avea timp, că oamenii mureau mai repede decât s-ar fi așteptat și parcă într-adins alții apăreau pe lume, mai mulți și mai mulți pe an ce trecea. Și pentru că Parintele le avea pe ale lui, că încă nu putea s-o uite pe cucoană și încă nu putea să înțeleagă ce și de ce, Ion cu cine să vorbească, că doar nu s-o apuca acum să vorbească singur, așa cum povesteau unii despre oamenii care nu le mai au pe ale lor, care au plecat o parte dincolo de ei și le zice lumea nebuni, doar pentru că nu sunt ca ceilalți, sau poate nu numai.
Atunci, dar numai atunci când nu avea cu cine vorbi, Ion vorbea cu vântul, care, sigur, le avea și el pe ale lui, nu era mereu acolo cu el, mai pleca urechea și la alții, dar, oricum, îi era mai aproape ca ceilalți oameni din sat, duși cu treburile lor. Acum, vântul parcă încerca să-l convingă să treacă dincolo de stână, tocmai peste deal, la casa unde opreau trenurile, acolo unde doar oamenii cu treburi importante aveau de mers, ceilalți ce să caute așa departe? Poate că el știa mai bine ce avea Ion de făcut, oricum văzuse multe prin drumurile sale, mereu plecat, mereu departe de casa lui, undeva în munți, așa cum spuneau bătrânii, într-o peșteră care se și chema așa, pentru că era a lui, normal, nu?
Ion privi spre deal, printre vii, unde se zăreau puncte albe pe pajiștea din vârf, oile de la stână, mai departe nu vedea și nici nu știa ce putea fi, nici nu era treaba lui, niciodată nu ajunsese până acolo, nu era lumea lui, era a lor, a celor care plecau din sat. În partea cealaltă era muntele, unde nimeni nu se ducea, doar copiii încercau să ajungă cât mai sus, că erau mici și nu știau, dar se opreau destul de repede, pereții de piatră nu erau de joacă.
Vântul îi mângâia din nou ușor urechile, aducându-i chemări îndepărtate, mâinile lui îl trăgeau parcă spre mai departe, dincolo de deal, dincolo de lume. Părintele era la nuntă, nu avea să vină până dimineața, iar când va veni oricum nu va mai fi în stare de nimic, că așa uita de ea, gândi Ion și, de ce să nu vadă și el casa aceea, poate chiar și trenul, că, uite, anii treceau și el doar în închipuire avea ceea ce alții trăiseră cu viața lor.
Coborî cu grijă scările șubrede, ar fi trebuit să le repare demult, dar nu găsise lemn bun, Părintele se interesa din ce în ce mai puțin de cele lumești, singur îi era greu, dar, sigur, mâine se va apuca de ele, sau poate că nu, cum o da Dumnezeu! O luă încet pe poteca dintre morminte, pe poteca pentru vii, ceilalți erau duși pe aleea din mijloc, cu castani, și ieși încet din lumea lui.
Ajunse destul de repede la stână, câinii nici măcar nu se osteniră să-l latre, nici nu veniră măcar să-l miroasă, dacă e om sau arătare. Se opri puțin să privească de sus satul, mult mai de sus, de unde tare bine ar mai fi văzut și fata primarului, dacă i-ar fi dat prin cap să urce dealul ori poate că o fi încercat, mai știi? Oameni mici, mult mai mici decât îi știa el, își vedeau de treburile lor, niște copii goneau un porc pe ulița dinspre pârâu, la cârciumă era mare veselie, veneau alte alegeri și toată lumea avea ce bea, zgomotele nu prea mai ajungeau până aici sus, mult mai bine se auzea vântul plimbându-se prin porumbul de pe coama dealului.
Se întoarse cu spatele la lumea care oricum nu-l băga în seamă, își vedea de drumul ei, trase aer adânc în piept, mirosea a toamnă, mirosea a praf de stele, așa îi spusese o dată Părintele, că stelele cad și din ele se face praful de pe drum, care de aceea se și cheamă colb, nu praf, cum îi spun cei care puține pricep. Miroase a drum, gândi Ion, și, încet-încet, cu mare grijă, să nu cumva să tulbure liniștea lumii în care el doar un trecător era, se apropie de sperietoarea de ciori care străjuia tărâmul de sus.
Cerul, care până acum era ascuns de deal, i se înfățișa din ce în ce mai deschis, mai înalt, și, pe când ajunse lângă mogâldeața de paie, toată splendoarea câmpiei de deasupra îl copleși, așa cum își închipuise el că trebuie să fie marea cea fără de capăt, atât că asta era o mare de pământ. Valurile de porumb foșneau tot așa cum trebuie că foșnesc valurile sărate ale mării și primul gând fu să fie tare atent, să nu îl fure, că-i spusese lui Părintele că mulți oameni au fost răpiți de valuri de-a lungul vremurilor, și nu dintre cei mai neîndemânateci!
Soarele bătea de undeva de sus, chiar de deasupra capului, și umbrele mici și scurte fremătau în voia vântului, doar umbra lui mergea liniștită în urmă, fără grijă, plutind peste brazde. ªtia el prea bine că trebuie să fie atent, să nu-și piardă urma, că e semn rău, așa spunea Părintele, că nu toți oamenii au umbră, doar cei vii cu adevărat.
Se opri lângă mogâldeață, părea speriată, oricum uimită, ce putea oare să o sperie pe ea, care asta face toată ziua, și nici n-are suflet, ca oamenii, are doar treaba ei, cu ciorile și alte cele de prin preajmă. Gândi că poate nu-i e bine, e prea cald, i-o fi sete, mai știi, zicea Părintele că povestea cineva despre un băiețel din lemn, cu un nas tare, tare mare, care avea suflet, sau inimă, cum spusese el oare?
Oricum, așa cum se uita Ion la sperietoare, i se părea că vrea să-i spună ceva, lui, cui altcuiva, că numai ei erau acolo, la marginea câmpiei de sus, ceea ce nu i se păru din cale afară de ciudat, mai vorbea el din când în când cu cele de prin curte, dar pe limba lor. Aici nu era la el acasă, în lumea lui mică, obiceiurile erau altele, poate că așa era chiar normal dar, își aduse el aminte de vorbele Părintelui, tot la un fel de poartă se afla și nu trebuia decât să ceară să se deschidă și așa se va și întâmpla, fără îndoială.
Sigur, de plătit trebuia să plătească, era o vamă, nu-i așa, ce să-i dea el oare, bani, n-avea, oricum poate că nici nu erau buni aici, poate ceva de băut, uite vinul ăsta roșu, acolo unde mergea el oricum nu mai avea nevoie de el, voia doar să plece mai departe cu sufletul împăcat. Lăsă jos ulciorul de lut, știa sperietoarea ce are de făcut, dacă asta voia, spuse în gând câteva cuvinte, așa cum îl învățase Părintele, și plecă mai departe, mai ușurat, mult mai ușurat. Oricum, dacă venea înapoi, tot pe aici va veni, pentru că acesta era drumul lui, aceasta era poarta sa, iar portarul doar pentru el stătea acolo de pază ori de ajutor, după cum ar fi fost să fie.
Porni mai departe izbăvit de cele de dincolo din vale și intră în lanul de porumb cu hotărâre, urmând vântul care-i aducea glasuri și mirosuri noi, după cum avea să-i fie drumul, de-a dreptul către casa unde opreau trenurile. În calea sa, foile tăioase se lăsau în stânga și-n dreapta, ferindu-se să nu-l taie, drept care repede, mult prea repede după socoteala lui, ieși la lumină și, nu departe, răsări o casă roșie, parcă era neterminată, că i se vedeau cărămizile încă.
Undeva în stânga apăru și drumul colbuit, știa el că este un drum care duce acolo, străjuit de mesteceni, albi și triști, așa cum trebuie să fie la despărțire, gândi Ion și se apropie. În spatele casei, sau fața ei, Ion nu putea să spună prea sigur, niște găini scormoneau prin colb sub privirile îngăduitoare ale unui câine negru.
Intră pe ușă și se trezi într-o cameră mare, înaltă, cu câteva ferestre zăbrelite în ziduri, cu multe, multe muște, atâtea câte el nu mai văzuse adunate la un loc și cu câteva bănci de lemn jegoase și închise la culoare, vechi de când lumea, pe una dintre ele dormea întins tâmplarul, un om bun, nu vorbea el cu Ion, dar părea a fi bun la suflet. Îl lăsă în pace, avea omul treaba lui, o dată pe săptămână mergea la oraș, avea o ibovnică acolo, zicea lumea, avea treabă, zicea el. Nu luă în seamă însă nimic pentru că, îi spusese Părintele, lucrurile nu sunt așa cum par a fi.
Drept în față, de cum intră, văzu o altă ușă, mai luminoasă parcă, pentru că dădea spre ieșire, care întotdeauna este mai luminoasă decât intrarea, știa el, depinde doar de unde te uiți. Se îndreptă spre lumină, dară, și ajunse în dreptul ușii, trecu dincolo și se trezi în locul unde opresc trenurile, pentru că aici era acel loc, se vedea după liniile lungi și strălucitoare despre care Părintele zicea că nu au capăt și că nu se opresc nicăieri, tare n-ar mai fi crezut Ion asta, dar n-avea el cum să știe mai multe decât Părintele.
Tocmai se minuna Ion cât de lustruite erau liniile alea, cum or face ei, cine stă să le frece toată ziua, parcă acolo n-ar ploua și nici n-ar fi rugină, când cineva îl bătu pe umăr. Se întoarse și văzu două sticle strălucitoare pe un nas, cam tot așa cum are și notarul, de zicea el că vede mult mai bine, de unde, că le încercase Ion și nimic nu mai vedeai dacă te uitai prin ele, totul era ca prin ceață. Ciudați mai sunt unii oameni, parcă tu n-ai avea ochi să vezi, te mint fără rușine.
Aștepți pe cineva sau vrei să pleci la oraș, întrebă omul în uniformă neagră, pentru că, în afară de sticlele alea, omul mai avea și o haină tare frumoasă, cu nasturi strălucitori, și, dacă tot îl băgă în seamă, ca pe un domn, Ion îi răspunse atent, da! Știa el că trebuie să fii atent cum vorbești cu oamenii ăștia în uniformă, niciodată nu știi ce e bine și ce e rău, poate și pentru că aceștia nu înțeleg întotdeauna ce le spui, ori înțeleg mai greu, ori chiar deloc, și atunci, ce să faci, mai spui o dată, până pricep, să fie lucrurile clare. Da, mai spuse o dată Ion, să fie clar pentru toată lumea, chiar și pentru omul în uniformă.
Ei, nici de data aceasta nu fu altfel, pentru că omul în negru se uită ciudat la Ion, era clar că nu înțelesese, ce să-i facă, îl luă ușor de braț și-l duse într-un birou, unde țacăneau niște chestii metalice, cu fire și hârtie, dar tot cu atâtea muște, parcă toate se adunaseră aici, că le era mai bine, poate chiar le dădea omul acela de mâncare. Un om bun, își spuse Ion, și-l trecu mai aproape de sufletul lui.
Omul bun se așeză în spatele mesei cu aparate ciudate, Ion stătea în picioare, așa se face când un om în uniformă are timp să-ți vorbească, el este un om ocupat și n-are timp și pentru tine, de aceea așteptă în tăcere, cuminte, numărând muștele, după cum putea și el. La un moment dat, sună telefonul, știa prea bine că așa se cheamă cutia aceea neagră, era una și la Primărie, trebuia să țipi îndesat ca să te bage cineva în seamă, așa văzuse Ion.
Normal, și aici era la fel, ori poate că omul în negru voia să-i arate lui Ion care-i i-e locul, ori poate că într-adevăr un lucru nemaipomenit era pe cale de a se petrece, poate era chiar ora când venea trenul, că altfel de ce-ar fi fost atât de agitat un om atât de important? Știa el Ion cum e cu trenul ăsta, cum aluneca el pe șine de la un oraș la altul, cum plimbă el oamenii fără să-i obosească, multe îi povestise Părintele, multe și nu toate bune, că, de pildă, din cauza lui rămăsese acesta singur, sau poate nu.
Ceea ce nu știa el era ce trebuia să facă într-o atare împrejurare, era bine să rămână acolo, cu omul în negru, ar fi trebuit să plece dincolo, unde dormea tâmplarul, obosit de atâtea drumuri, ori să stea cuminte în spate, cu găinile? Ce-ar zice oamenii aceia care au treabă și călătoresc în treaba lor, nu stau degeaba, ca el, dacă l-ar vedea holbându-se la ei și la minunăția care-i aduce de departe și-i duce parcă și mai departe, e frumos așa, să intri în viața oamenilor, fără a-i întreba?
În timp ce Ion își făcea atâtea probleme, că așa îi era firea și nu s-ar fi putut despărți de ea că-i era tare dragă, omul în negru îi spuse, vine trenul, ce faci, pleci, îți dau bilet și se ridică, aranjându-și atent hainele, normal să ai grijă când sunt atât de frumoase. Ion încercă să-i explice ceva, cum plecase el încoace și ce se întâmplase cu sperietoarea, dar nu apucă, omul dispăruse deja cu capul într-o fereastră din acela zăbrelite.
Văzându-i numai spatele, Ion înțelese repede că fața îi era în altă parte, poate chiar dincolo, de unde venise, acolo unde nu erau decât muștele și tâmplarul, unde altundeva, drept care ieși spre șinele strălucitoare și intră în încăperea cealaltă. Aici, minune, tâmplarul nu mai era singur, uite, notarul, cu cele două fiice ale sale, păzite de mama lor, ba chiar și învățătorul, mai sfios, normal, că nu era căsătorit și așa se cade să te porți, dacă vrei să fii în rândul lumii, spunea de atâtea ori Părintele.
Multă dreptate avusese, într-adevăr aici se afla cealaltă parte a omului în negru, cea cu sticlele strălucitoare, dar cine n-avea așa ceva, doar tâmplarul, că el nici n-avea nevoie, era încă în putere, de-aia și mergea atât de des la oraș, că altfel ce treabă avea? Poate că ar trebui să-și vadă de drumul lui, gândi Ion, ce caută el aici, printre atâția oameni învățați, fiecare cu trebușoara lui, mai importantă, mult mai importantă decât a lui, că doar erau oameni de vază în sat, dar care-i era drumul, că până aici îi fusese dat să vină, asta era clar, dar mai departe, ce trebuia să facă?
Ion privi roată în jur, cu grijă, să nu supere pe nimeni, deși toți erau acum în vorbă, că mai era puțin și venea trenul, se și auzea șuierând, pe undeva, pe dincolo de pădure, nu era semn să i se arate. Ieși afară la soare, pășind cu grijă în urma lor, cu toții porniseră în întâmpinarea trenului, care le făcea semn din roți că acuși vine, clănțanind sacadat, chiar aici, la cotitură, unde se uneau șinele. Nimeni nu-l mai băga în seamă, oricum nimeni nu-l băga în seamă, niciodată, așa că putu liniștit să se uite după vreun semn, ceva, să știe ce are de făcut, că-i spusese Părintele, uite-te bine, că Dumnezeu ne arată calea mereu, numai s-o putem noi vedea.
Cucoanele se agitau, tot potrivindu-și de zor pălărioarele, de parcă ar fi venit aici ca să le tragă în poză, notarul trăgea din pipă, vrând să pară serios, dar serios de tot, uite, cam cum arătă bătrânelul acela pictat la intrarea în Primărie, doar mustățile nu-i erau prea fiorioase, în rest, era tocmai bun de atârnat în cui! Învățătorul, mai într-o parte, să nu supere cucoanele, poate că nici nu apucase să se spele prea bine, că tare se mai ferea să se apropie de ele, cu gâtul lungit spre stânga, era cel mai agitat, că avea de gând să intre în politică, se săturase de sărăcie și de principii, și megea azi la prima vedere cu mai marele, pe care-l știa doar din auzite și de prin ziare.
Ion privi și el într-acolo, dar nu ca să intre în politică, avea el politica lui, ci ca să fie atent la semne. Simțea că nu degeaba îl mânase drumul încoace, uite, deja se zărea venind o mașinărie mare, cum văzuse de atâtea ori Ion la câmp, la treierat, într-un imens vălătuc de abur, ca o păpădie de fată, ei, să fie, chiar ai fi zis că aduce cu fata aceea care plecase demult, cu fata primarului, pe care n-o mai văzuse nimeni de-atunci, nici pe aici și pe acolo.
Știa prea bine Ion cum arăta ea, nu că ar fi cunoscut-o prea bine, dar avea o poză pe mormânt, dacă tot era gol, spunea lumea, măcar o poză să aibă, nu? Ar mai fi gândit multe el, Ion, că tare-i mai plăcea să le întoarcă pe toate părțile, dar nu era acum timpul potrivit, toată lumea se ferea din calea mașinăriei, și el la fel ca ea.
Bufnind a supărare că fusese oprit din drumul lui, trenul poposise la prima dintre linii, care și strălucea mai abitir, să le fie și cucoanelor mai ușor la urcare. Câțiva călători, prea puțin încântați de prea desele opriri ale trenului, că se vedea pe chipurile lor nădușite, se uitau spre Ion cu oarecare mirare, ce caută el acolo, el nu e un călător, așa i se păru și așa și era, nu era el un călător, doar cu gândul ce mai umbla el peste tot pe unde îi povestise Părintele că locuiesc oameni.
Dar, iată și un chip mai luminos, o cucoană ales îmbrăcată, după socoteala lui Ion, care vorbea cu cineva dinăuntru, arătându-i cine știe ce minunății vedea ea în gara aceea pierdută, râdea, îi explica dând din mâini și iar râzând toate cele ce i se păreau a fi din cale afară de hazlii. Trebuie că e cu domnul ei, ba nu, cu vreun copil, că prea îi explică toate, gândi Ion, când cucoana se aplecă înăuntru și apăru la loc cu un fel de pisică, așa, mai umflată, ba nu, era o pocitanie de cățel, că altfel cum să-i spui.
Ei, asta-i, ca să vezi ce minunății mai sunt pe lumea asta, gândi cu înțelepciune Ion și vru să se întoarcă, văzuse prea multe pentru o singură zi când, deodată, ceva îi spuse că nu, nu era totul gata, nu era totul lămurit, mai privi o dată spre tren, spre cucoana care, acum era clar, spre el arăta, de el povestea, și înțelese unde mai văzuse scilipirile acelea jucăușe din ochii cucoanei.
Da, fără îndoială, era chiar ea, fata primarului, la fel de tânără ca atunci, nici-un an în plus peste ea nu trecuse, acolo o văzuse, acolo o vedea în fiecare zi, unde altundeva decât acolo, jos, în poza aceea, de pe mormântul gol. Hai, vino, părea a-i spune ea, prea multă gălăgie și agitație era în gara aia mică, aburii umpleau totul cu formele lor nălucitoare, se făcuse pustiu, hai, repede, acum, îi repeta ea. Trenul pornise deja, se urnea greu din loc, încet, cu grijă, de parcă se temea să nu se detrame, dar Ion nu se putea mișca, nici nu voia, la urma urmei, știa că nimeni nu se mai întoarce niciodată în același loc, așa doar i se pare, totul se schimbă.
Stătu puțin cu capul în pământ, cu ochii întorși către sine, nu, nu acesta era drumul lui, încă nu sosise clipa, mai avea atâtea de făcut, nici el nu știa ce, prea multe nu făcea el, ba chiar puteai spune, mai nimic, și, totuși…
Când își ridică privirea, aburii se spulberaseră, doar ultimul vagon se mai vedea sărind peste traverse, șinele străluceau și mai voioase acum, eliberate de greutatea trenului, dar și de agitația oamenilor, se întoarse și privi în spate, spre drumul colbuit, unde orătăniile își vedeau de ale lor. Era mai bine aici, era mai bine acum, liniște, timpul nu se mai grăbea.
Spre sat, începuse a miji curcubeul, semn bun, de altfel, de unde apăruse oare, că nu era nici urmă de ploaie, dar Ion trecuse demult de clipa aceea în care în fața lui erau doar întrebări. Așa îi spusese Părintele, dacă ai numai întrebări, de unde atâtea răspunsuri, lucrurile sunt așa cum sunt, iară nu altfel.
Era frig, prea frig pentru septembrie, dar așa era pe acest pământ, de dincolo de deal, își zise încă o dată Ion, și se grăbi spre vale, știa prea bine că undeva, la o poartă, îl mai așteaptă încă urciorul lui cu vin...