Flacăra delicată a lumânării se zbate ușor în curenții de aer nevăzuți, desenând umbre tremurătoare pe trupul tău. Întinși peste cearceafuri răcoroase, ascultăm „Anotimpurile” lui Vivaldi. Acum e „Vara”, cu acordurile ei molatice de câmpuri calde unduind în vânt.
Degetele mele îți mângâie fața, leneș, parcă citind inscripții scrise în Braille. Uneori, întorc mâna și te simt cu dosul palmei, alterând astfel brutal percepția pielii tale. Căldura naște mici perle de rouă pe gâtul tău, unde buzele mele dansează în atingeri aproape imateriale. Granița dintre păr și lumină.
Gura mea cu buze flămânde alunecă de-a lungul gâtului, peste venele în care sângele îți trepidează agitat, coborând apoi leneșă, cu opriri, pe arcușul claviculei, pe umărul răcoros și în sfârșit, strivind petalele roze ale sânilor, înfiorate de-acum într-o corolă.
Anticipație.
Ca un val de lavă topită parțial într-o formă umană, mă scurg încet peste trupul tău. Cu gesturi răbdătoare, cânt pe claviatura sufletului și dezgrop cu muchia dinților senzații, smulgându-ți gemete ușoare printre buzele ușor întredeschise.
Timpul tace. Lumânarea și-a anihilat bustul, coborându-și flacăra până la talie.
Mă îmbăt cu parfumul pielii tale, pe care de ani îl învăț și pe care îl voi recunoaște și în următoarea reîncarnare.
Mișcarea materiei topite continuă… acum îți învălui talia, rotunjimea feselor, și mă las ademenit de destăinuirea tainică a genunchilor ce se despart perceptibil.
Undeva departe, Vivaldi își acordează vioara pentru anotimpul rece, încercând să reducă fierbințeala catifelată a coapselor.
Mă apropii tiptil de faldurile încinse ale dorinței tale, poftă animalică deghizată în gingășia cărnii. Premoniția unei erupții iminente încinge sângele spre clocot.
Buzele mele te hipnotizează în nemișcare. Inima ți se zbate, lovind gratiile pieptului cu bătăi alerte de tobă pe o galeră grăbită. Din când în când, sânii ți se ridică în geamătul unei respirații ce caută oxigen vital, nealterând însă tangajul pelvian care mă întâmpină cu amplitudini mereu crescânde.
Îți inhalez aroma și mă metamorfozez în animalul primordial. Buzele caligrafiază hieroglife minuscule prin care te descriu pe tine ca pe ultima femeie rămasă pe planetă. Uneori, schimb direcția scrisului sau chiar forma literelor, inventând mesaje noi, sorbind roua caldă și dulce de pe petale răsfrânte.
Trăiesc plăcerea care te transfigurează și, laș, uneori las firul subțire cu care ai legat orgasmul să se rupă. Oftatul tău îl gonește, umbră speriată pe apa unui râu de munte. Îl ademenesc din nou, căci el vine, vine, vine și se prăbușește în sfârșit, violent precum un imens bloc de gheață din carnea aisbergului, trimițând valuri imense, spasme circulare până în atomii periferici din sistemul solar al cărui nume e trup de femeie.
Miracolul simțurilor.
Valurile își pierd amplitudinea, patima ostoită se liniștește și, după o vreme, te ridici greu spre realitate, potrivindu-ți sufletul în inima care cerșește odihna.

Încet, cu ochii închiși, cauți, pipăind cu gura, buzele care te-au dezmierdat și-ți potrivești trupul în malul de carne al corpului meu, mal din care ai fost smulsă cândva, odată cu o bucată de suflet. E întregul spre care tânjești cu deznădejde.

Flacăra își ia rămas bun de la piciorul topit al lumânării, într-un fuior de fum ce desenează arabescuri albe în aerul încins de dragoste.

Adormi ușor în brațele mele.