Acum N. era destul de mare ca să redacteze un jurnal secret, ce apărea sub formă de ziar scris pe hârtie de ambalaj, după ce renunțase la greoiul letopiseț, pe care îl „picta” cu pana de gâscă muiată în cerneală. În vara aceea, din brunet și subțiratic cum era, devenise aproape străveziu, în urma unei boli ce trebuia, zice-se, s-o aibă încă din copilărie. Colac peste pupăză, acel anotimp canicular se asocia în mintea lui cu tricoul portocaliu cu numărul 12, care-i atârna pe umerii slabi, punându-i în evidență gâtul lung, pe care altminteri nu știa cum să și-l mai ascundă… Tricoul devenise un adevărat instrument de tortură, după ce bunicul îi spusese că numărul 12 nu e bun - la fotbal fiind destinat primeia dintre… rezerve. Așadar, încă o dată pus „în umbră”, învins, exclus.
De când se știa, vacanța de vară însemna pentru N. cele două case de la Poiana - a bunicului și a lui tata-mare. Dar și acest univers pașnic și sigur era pe cale să se dărâme în vara tricoului cu numărul 12. Abia sosit în satul refugiului său fericit, N. s-a trezit în mijlocul preparativelor unei ciudate expediții, comandate de un ins străin locului, un bucureștean chel și burtos, cică o rudă mai îndepărtată a bunicii. Individul acesta, care se învârtea plin de ridicolă importanță în jurul Skodei sale rablagite i-a inspirat lui N. o ură așa sinceră și profundă, că aproape rămase pironit locului, cu un nod dureros în gât. Acestui profanator al universului sacru al Poianei trebuia să i se dea o lecție imediată, mai ales că N., în urma ultimelor sale lecturi, se autoinvestise cu „titlul” de mercenar sud-american și era hotărât să procedeze în consecință toată vara. Așadar, ca prim semn de ostilitate, îi trânti plin de sete portiera mașinii domnului P., care l-a repezit, indignat: „Ce-o trântești așa mă, crezi că asta-i camion?” Trăind cu frenezie momentul, N i-a ripostat, simțindu-și parcă tălpile desprinzându-se de pe pământ: „Nu, este doar o nenorocită de Skodă!” Domnul P. rămase o clipă cu gura căscată, apoi se întoarse spre bunica: „Adino, copilul acesta e un sălbatic”. Bună diplomată, bunica a rezolvat totul cu un zâmbet și o remarcă, ușor ironică, la adresa simțului de observație manifestat de dl. P.
Þinta expediției era o reședință obscură, aflată în comuna vecină Seaca, un nume sinistru, în viziunea lui N., care nu-și consumase încă răzbunarea față de individul care i-a răpit plăcerea primei nopți petrecute în patul cald de la Poiana, alături de îndrăgita sa carte cu „Magellan”…
Oricum, în jurnalul-ziar de a doua zi, domnul P. va avea parte de un teribil articol acuzator, în care N. îi ghicește un viitor sumbru, trecându-l fraudulos peste graniță, purtându-l pe drumuri ostile, făcându-l gangster undeva în Nord și toate astea pentru a-i da el lovitura de grație, el, cel cu tricoul cu număr 12!
* * *
Smuls din universul său tabu și înghesuit în mașina dușmanului, N. pornește spre rudele bunicii din Seaca. În mașină era cald, iar eroul nostru, ud de sudoare și așezat incomod, începuse lupta cu somnul. Cu dușmanul nu putea vorbi, însă nici cu familia sa (dacă o va face, va vorbi sâsâit, ca să nu-și divulge adevărata identitate).
Întunericul ce se lăsase între timp născocea în jurul automobilului forme ciudate: garduri aplecate într-o rână, fântâni cu cumpănă, vechi și gârbovite , totul era parcă o altă lume - lumea unui sat mic și prăfos, atât de aproape totuși de marea și arătoasa Poiana… Odată ajuns, N. era inert, de parcă îi era greu să se țină și pe picioare. În jur, totul străin, atât de diferit…
În timp ce „familionul” (clanurile reunite) debordau de efuziuni în mijlocul curții, N. se trezi la realitate și adoptă rapid tactica mercenarului: ochi locul perfect de camuflaj - un șopron dărăpănat, care-i oferea însă distanță destulă față de personagiile cuprinse de febra revederii (de fapt, N. dorea să scape de pupăturile setoase, des manifestate în zonă, cu astfel de ocazii). În mijlocul încăperii, trona o sanie uriașă de lemn, ce părea uitată acolo din alte timpuri. S-a așezat pe ea cu precauție, ciulind urechea la geamătul lemnului crăpat…
Peste gardul acoperit cu buruieni, din șopronul - grajd se vedeau, până departe, pământurile oamenilor din S., ce coborau într-o vale umbroasă. Peisajul îi inducea lui N. o dispoziție visătoare… Scoase din buzunarul vestei o cutie de medicamente, cam boțită, în care se aflau o duzină de „cigarillos” - douăsprezece bucăți albe din miezul uscat al aracului de floarea soarelui. Era o descoperire genială, căci N. intrase de-a binelea în pielea durului său personaj, care se mai înmuia și el într-un amurg târziu, așa ca-n filme…
Mercenarul nostru luă solemn un „trabuc” din miez de floarea - soarelui, îl aprinse (dac-ar ști bunicul că umblă cu chibrituri la el!) și-l savură până la capăt, așezat pe-un pietroi, la marginea grădinii. Jarul și fumul (cam înecăcios), dar mai ales scrumul „realistic” rezultat din arderea aracului, au fost primele încântări simțite de N. la Seaca…
* * *
În dimineața următoare, în mâna domnului P. străluci scurt o secure mică. Un obiect fascinant, care l-a atras ca un magnet pe N., deși între acea secure rece și gâtul lung al unei gâște s-a întâmplat ceva ce el a refuzat întotdeauna să-și închipuie, măcar. În jur s-a lăsat o liniște ce parcă aștepta să fie spartă în dinți. Domnul P. mai adăugase o crimă (de astă dată, reală) la lista celor ținute de N. cu patimă-n gând…
Trezirea aceea, foarte de dimineață, precum și vederea securii au fost câteva noi piese adăugate colecției lui de imagini stranii din S., alături de un pat mare de fier, cu ornamente contorsionate, aparținând străbunicei, odăile întunecate, cu miros sever și mobile negre, tablourile unor bărbați și femei ce păreau mai degrabă împăiați sau „congelați” în niște posturi ireale, în fine, copilul rău și gras, aproape orb, întâlnit în fundul unei grădini învecinate… Toate aceste amintiri, precum și casa imensă în care și-a dus traiul atunci, crăpăturile din pereți, paragina incipientă și podeaua din scânduri care scârțâiau pe mai multe „voci”, i-au adus în subconștient lui N. conceptul de „India”, sau mai exact o pseudo-Indie numai a lui, adică ceva uman, ciudat și tragic, ceva nelămurit totuși, dar lovit de ruină și distrucție. Toate acestea îi confirmau conceptul său ciudat despre drama Indiei, dezordonată în ordinea sa, dezordinea ei fiind, vai, adevăratul haos…
* * *
Deși „sălbatic” și greu de obișnuit cu oameni noi, N. a prins până la urmă gustul vieții din S. Oamenii aveau deja ritualurile lor, se adunau în grupuri mici, „tăinuiau” (adică stăteau de vorbă) în aer liber, păreau destul de preocupați, era ceva cu o moștenire, poate în cauză se disputa clădirea mare și putredă, până la ultima clanță, până la ultima tăblie de pat din lemn sculptat. Rudele erau pașnice, rundele de negocieri mai cereau și pauze, nimeni nu părea grăbit, mai mergea și câte un pahar de zaibăr, din când în când. Taicu’ Jean, stăpânul casei, era un tip popular și-i plăcea să vadă „familionul” așa numeros așezat în jurul mesei. Acest om spân, roșu la față și care vorbea tare, avea un suflet bun care-l înțelegea până și pe „sălbaticul” N., pe care îl dorea aproape, „la dreapta tatălui”, la fiecare ospăț.
Viața la S. Părea o eternă după-amiază, în care oamenii se mișcau au ralanti, cu tălpile crăpate, pe pământul ce mirosea a ars. Aici nu exista dimineață, prânz sau seară, ci doar canicula nesfârșită și alternanța unui imens soare portocaliu cu o lună apocaliptică.
* * *
Într-una din nopțile în care se pregătea să viseze din nou turnul cel roșu din mijlocul deșertului, lui N. i se păru că, printre vergelele scheletice ale patului de fier, zărește o lumină aburind podeaua.
O clipă fu paralizat de această minune ce i se înfățișa calmă, fără acea aură patetică și înspăimântătoare, în care se înveșmântau miracolele văzute deja. Nu, aceasta e o minune prietenoasă, care-l invita parcă să facă pasul spre ea. Și într-adevăr, el coborî, liniștit, spre a îndepărta acel chepeng din podea, lăsând lumina blândă să-i ningă fața. Când aburul se mai risipi, văzu că se afla, de fapt, deasupra unui podium înalt, în josul căruia cobora o scară, ascunsă de ceață, având împrejur ferestre largi, ca niște arcade. Totul era atât de simplu, coborând acele scări care nu-l speriau, înconjurat de lumina ce venea din afară, rostogolindu-se moale… Pe pereți, din loc în loc, zări plăci de marmură, crăpate și acoperite cu fel de fel de înscrisuri, amintind nume și ani. Încercat prima oară de gândul reîntoarcerii, N. descoperea cu neliniște că inscripțiile erau tot mai rare și mai încâlcite, pe măsură ce lumina de un verde crud pălea spre adâncuri. Se hotărî să iasă printr-una din arcadele laterale și se trezi, ușurat și fericit, în mijlocul unei pajiști pe care s-a culcat fără grabă, pe spate, cu mâinile întinse în lături…
Atât de plăcut era totul și nici un pericol în jur, că N., devenit iarăși curios, începu să cerceteze noua sa lume. Din iarbă, ici și acolo, apăreau fel și fel de grătare nichelate sau obiecte metalice de diverse înălțimi, viu colorate, ce păreau că sunt doar terminațiile unor complicate rețele subterane.
Abia mai târziu observă silueta feminină, de o grație indescriptibilă, ce domina într-un chip blând și firesc acea lume. Privind-o cum plutește pe lângă el, îi dădură lacrimile, iar extazul său părea atât de stânjenitor, încât era mai bine că ființa înaltă, cu părul lung și negru, nu conștientiza prezența lui. Și totuși, ea se întoarse, fixându-l pe N. cu o privire imobilă.
Încet-încet, largile mâneci transparente îi căzură, pe măsură ce-și ridica brațele superbe, într-un gest patetic… Și-atunci, cu tristețe, N. a zărit trei ceasuri mari la mâinile ei și a înțeles că PARADISUL COPILÃRIEI ESTE PE CALE DE A FI DEFINITIV PIERDUT, ca și acel loc tainic, din care va fi aspirat, implacabil și cu brutalitate, spre lumina zilei.
* * *
Visul s-a-ncheiat rapid. N. a înțeles că trapa s-a închis în urma lui pentru totdeauna, ca semn al REÎNTOARCERII IMPOSIBILE. El, cel de până atunci, va rămâne un simplu nume, risipit pe o placă de marmură, undeva, în imensitatea unei spirale solemne, care se rotește lent, în adâncuri, construindu-se spre sine, la nesfârșit.
Acestui moment de amară înțelegere i-au mai urmat, desigur, și alte întâmplări. După câteva zile, a sosit într-o scurtă vizită nepoata gazdelor din Seaca - o studentă, copie palidă a fotografiilor risipite prin toată casa aceea sinistră și întunecată, fotografii care plăsmuiseră, de fapt, femeia din vis. Liana, căci așa o chema, era mai grasă în realitate și debita, cu multă suficiență, tot felul de chestii „inteligente”, considerându-i probabil idioți pe toți cei din jurul ei.
Reîntors la Poiana, N. se simțea vindecat. Era pregătit să accepte faptul că nu mai este stăpânul micului său univers, ce poate fi invadat oricând de haos și de bunul plac al altora. În consecință, accidentul cu căderea în beci și tăietura urâtă de la picior nu l-a impresionat prea mult, iar zilele pe care le-a petrecut apoi, imobilizat, în vârful unei stive de lemne, i s-au părut firești.
Nu știu din ce motiv nu i-am spus până acum numele lui N. Este Noru, adică Nouraș. Chiar acesta este numele lui, pe care a învățat să-l iubească mai târziu, să și-l asume.
Așa s-a sfârșit vara tricoului cu numărul 12.