Deschise ochii. Probabil lesinase, era atat de ametita si vocile celor inghesuiti in jurul ei o faceau sa se chirceasca si mai mult.
Isi duse mana la tample, avea sange pe degete. O batista, va rog , nu am nimic, atat imi trebuie.
-Biata fata, tot spunea o batrana ridicandu-i geanta si asezand-o langa ea.
Murmurul vocilor se estompa sau, mai rau, trecea prin ea, nu-i mai auzea distinct, poate am sa lesin din nou, trebuie sa fiu tare. Incepea sa isi aduca aminte ce se intamplase.

-Tu esti fiica lui Dumnezeu!
O oprise un nebun pe strada , o prinsese strans de brat si nu se putea smulge. Ochii negri, ficsi, fara iris.
-E timpul sa vii cu mine.
Se luptase, se impotrivise, trecatorii indiferenti nu-i aruncau nici macar o privire. Chiar si tipatul ei parea sa se loveasca de un zid rece-transparent.
Apoi el ii atinsese fruntea si de aici nu isi mai aducea aminte nimic.

-Si e atat de tanara! murmura aceeasi femeie. Timpul asta se pare ca nu mai are rabdare...
Nu am nimic, uitati, reusise singura sa se ridice, nici macar nu se clatina. Plutea chiar, era atat de usoara incat putea privi chiar pe deasupra tuturor. Lacrimi de usurare in ochii tuturor, ar fi vrut sa ii sarute pe toti pe obraji, asa ca semn de multumire, stiti acum e mai bine, nici capul nu mai doare si va aud, clar, ca niciodata, uite tu, dragule, porti in imima dor mare, stai linistit, maine ea se va intoarce si te va iubi iarasi si iarasi caci dragostea nu poate fi oprita. Si tu, doamna din alt timp cu parfum de amintire, ai suflet asa tanar, luminezi in jur desi nu stii...

Incet le spuse tuturor cuvantul mult asteptat, le picura in ureche cantul tainic cel pierdut...
Si apoi, luandu-l de mana, pe cel fara de privire, isi regasi calea spre trupul cazut inca pe trotuar.