Căci lămîiul este adevărul, prin gustul lui pur, fără ocolișuri, acru ce-i drept, dar ce e adevărul decît gustul acru al durerii, al neputinței, al abandonului, gustul fricii și al morții, iar chirimarozul și rodionul, cu gustul lor fad, de moarte putredă, cu culoarea lor stinsă-sunt tot ce ne înconjoară azi. Și fructul lor deșert și mincinos va putrezi precum trupul păcătosului spînzurat la margine de drum. Căci păcătosului i se iartă multe. . . și așa cum spune Aharan din Samara, în pildele sale. . . . căci acesta e adevărul, acru ca lămîiul, și nu putem decît să ne căim și să plîngem. . . și mai putem cînd și cînd să povestim pilde vechi, pilde cu tîlc din cărțile sfinte. . . .
Erau odată trei judecători pe drumul din Haal către apa Ghemarei. Doi dintre ei erau cinstiți și iubitori de Dumnezeu, păzeau legea veche, respectau sărbătorile, trăiau doar cu femeile lor și nu aveau țiitoare-judecau după pravili , pedepseau pe cei răi și făceau dreptate celor buni. . . iar al treilea , denumit Mizdrahie, judecător în Sidon, procuror în Terbaz, portărel în Aga Lon , judeca cu măsuri calpe, lua bani de la victimă și de la ucigaș, precurvea cu o femeie denumită Lit și cu fiica ei Git. . . . iar cei doi cuvioși, știind care e faima lui Mizdrahie, se țineau deoparte de el și își șopteau unul altuia „noi suntem curați și Domnul știe aceasta. . . noi judecăm după Dreptate și Domnul știe aceasta. . . noi trăim după legea veche și Domnul știe aceasta. . . noi nu preacurvim și Domnul vede aceasta. . . au oare, dacă am merge lîngă Mizdrahie, dacă am împărți merindele cu el și dacă i-am da să bea apă din burdufele noastre, și dacă ne-am întîlni cu un înger al Domnului, așa cum mulți sunt cei care bat calea aceasta, au oare nu ne-ar socoti părtași ? au oare nu ne-ar întreba ce căutăm alături de acest om păcătos și plin de vicii. . . au oare nu ne-ar pedepsi și pe noi așa ca pe Askalot din Don ?. . . sau ca pe Revahie din Lorint ? „ . și cum mergeau ei, prin praf, îngerul Domnului, Tobias se arătă în fața lor. . . cei doi cuvioși se aplecară spre pămînt și grăiră „Ferice nouă, mizerabili muritori, căci Domnul a aflat de silința noastră și Domnul a aflat de căința noastră, și iată-l pe îngerul Domnului, Tobias, venind să ne spună că suntem din cei drepți. . . ” . . . dar Tobias clătină din cap și se întoarse spre cel mînjit, se întoarse spre cel murdar și spuse „azi Domnul te alege pe tine, Domnul te consideră pe tine drept. . . căci tu și numai tu pui noaptea, la fereastra casei tale și la fereastra țiitoarei tale atunci cînd ești cu ea, o lumină, lumină care nu se stinge toată noaptea. . . astfel încît cel rătăcit, cel lovit de deznădejde. . . cel care și-a pierdut speranța s-o vadă”. . . și uitîndu-se spre cei doi ridică din umeri a neputință, după care dispăru în slavă. . . și dacă mă veți întreba despre înțelesul fabulei acestea, ea n-are nici un înțeles. . . dar aidoma cum flămîndului nu-i poți refuza pîinea și însetatului apa, nici Domnul nu refuză mila sa copiilor săi. . . și era un trandafir pe marginea drumului spre Așkalon ce încerca să înflorească. . . drumul era plin de praf, soarele ardea dar trandafirul, deși știa că nu va dura nici un ceas, încerca să înflorească, să fie frumos înaintea Domnului. . . și Domnul văzînd acesta spuse „așa cum tu, trandafirule, mă iubești pe Mine, așa și Eu, prin voința mea, voi face să fii veșnic înflorit, să bucuri pelerinii spre locurile sfinte. . . ” și de atunci, trandafirul înflorit la marginea drumului e bucurie pentru toți trecătorii . . . dar oare numai la marginea drumului a înflorit trandafirul. . . oare în inimile noastre nu înflorește trandafirul dragoste de Domnul, chiar și atunci cînd petalele acestuia nu sunt arătoase și nu miroase ? Căci există și trandafiri care ies mai greu la iveală și povești ce se spun mai greu. . . . și Domnul spuse judecătorului vicios acestea.