Capitolul II – Celalalt

Cind s-a uitat in ochii ingroziti ai ministrului a realizat intr-o bataie de pleoape ca-i va spune ceva neinsemnat, oricum de mult se convinsese ca lucrurile, in ciuda straduintei lui de a le face grandioase, ramineau la fel; si acum, ca-l vedea pentru a doau oara in aceeasi zi, avea vaga impresie ca se vor intoarce iar asupra chestiunii andoreze si a nenorocitului ala de steag cu care-l hartuise toata dimineata. Se simtea multumit si spera intr-un moment de pace in care sa poata sa-si adune gindurile, dar Elisa si Giuseppe continuau sa-i ceara una alta; cit de ciudati sint oamenii, doar le daduse cu marinimie tot ceea ce-au dorit; era ferict, clar era fericit si totusi si totusi cercul se stringea, stia!
I-a permis ministrului sa ia cuvintul, dar simtea din plin cei 31 de ani ai sai si scheletele recentelor campanii militare; planuise totul de la bun inceput si nu ar fi trebuit sa apara nimic nou, dar totusi era nelinistit sau poate prea de mult timp singur. Sa ne intelegem, toata singuratatea asta nu era o disperare, ci mai mult o dulce povara cautata si savurata , dar golul il apasa, in mod straniu, mai mult in timpul zilei. El nu era ca altii, stiuse inca de pe insula ca pentru el sortii hotarisera altfel si astazi, ca acel altfel se realizase pizmuia pina si cel mai umil soldat al lui, cel putin acela si-ar fi putut alege un alt vis, o alta cale, un alt destin. Il asurzea tacaitul sacadat al cizmelor si accentul slab, aproape inuman, al ministrului; continua sa se plimbe cu miinile la spate de la o fereastra la alta si-l batea gindul ca ar trebui sa se resemneze si sa accepte odata pentru totdeauna ca era o alta zi pierduta si dintr-o data a inteles ca le lipseau fintinile, ca aveau nevoie de mult mai multe fintini, ca pina la urma fintinile il reprezentau pe el .
Ministrul si-a potrivit usor glasul si cu un gest nervos l-a anuntat: “Prusia ne sfideaza!” , l-a bufnit risul, nu stia ca acest omulet era capabil de umor si era sincer surprins. Doar Frederic, cel care-si mentinute atit de bine neutralitatea, stia ca majoritatea trupelor lor erau la frontiera Prusiei, de ce-ar fi facut un gest atit de nebunesc? S-a asezat intr-un tirziu pe scaunul lui preferat, tapisat in intregime in brocat rosu cu mici pauni aurii, si simtea cum gindurile i se amestecau cu tacerea incremenita a salii; si-ar fi dorit sa ramina singur ca nu care cumva ministrul sa-i observe reactia. In adincul lui era convins ca macar pentru un moment ii trecuse prin cap si posibilitatea asta, dar obraznicia unui Hohenzollern era o chestiune care-l irita. Se gindea ca este obosit si cu mult mai singur, dar ministrul, dupa o scurta secunda de ezitare, si-a reluat discursul ucigindul cu miliarde de detalii; el auzea doar zumzait surd si indecifrabil; se enerva, simtea ca-si va pierde controlul si i-a facut semn sa plece, acesta schitind un zimbet fortat a adaugat: ‘Louise, printesa de Mecklenburg-Strelitz, cutreiera pietele imbracata in uniforma pentru a mobiliza populatia’ . A sarit dintr-o data in picioare si s-a deslantuit intr-o cascada interminabila de hohote : “Este Armida care-si da foc palatului! »