Oricît de bine am cunoaște celelalte culturi, nu putem determina ceasul lor de naștere. Ele nu par a se fi ivit sub o ruptură, de vreme ce s au desprins lent de natură, ca o prelungire a ei.
În schimb, cultura europeană se naște printr o categorică ruptură: față de natură în primul rînd, față de rațiunea obișnuit cunoscătoare, în al doilea rînd, și în ultimul rînd față de antichitate. Se naște anume în anul 325 al erei noastre, la Niceea.
Dacă vom putea întemeia cum trebuie, în cele ce urmează, o asemenea afirmație, atunci teza lui Spengler privitoare la începutul culturii noastre pretins „faustice“, în jurul lui 900–1000, își va arăta întreaga ei inanitate. Totul s ar ivi în nebulozitatea Nordului, după Spengler, o dată cu nibelungii cei stăpîniți de ceață. Dar cine merge astăzi în locul unde s ar fi născut atunci Siegfried, anume la Xanten (de la ad Sanctos) în nord vestul Germaniei, nu află nici o urmă a eroului nibelungic; găsește în schimb o arenă romană datînd cu 1000 de ani înainte. Iar la fel de vag și nebulos va fi și conceptul de „faustic“ aplicat culturii europene, cu un tip de om reprezentat, după același Spengler, de eroi ca: Parsifal, Tristan, Hamlet, Don Quijote, Don Juan, Faust, Werther și eroul romanului urban modern (v. Untergang des Abendlandes, München, 1923, vol. I, p. l8, notă). O asemenea cultură, cu îndrăgostiți nefericiți și cu pseudoștiutori exaltați, nu putea începe decît în cețuri.
Că nordicii au dinamizat Europa, în jurul anului 1000, și că apoi, după secole întregi, i au dat prin englezi civilizația specifică astăzi și prin germani arta de a gîndi, specifică și ea, este adevărat numai în măsura în care se acceptă că Europa exista dinainte. Ea exista în tipare latine (nordicii nu au avut teologii constituite și nu au reușit să facă nici state și istorie decît după ce i au modelat latinii, cum este cazul Angliei, căreia i au trebuit 300 de ani de dinastie franceză ca să iasă din păstorit) și exista dinainte, în primele secole ale culturii celei noi, în tipare bizantine. Din nefericire, a lipsit pînă acum cărturarul care să glorifice sau măcar să contureze Bizanțul, așa cum a conturat Jacob Burckhardt Renașterea. Și tot din nefericire, trufia latinilor din Vest — care a dus, în confruntare cu trufia grecilor, la o incredibilă schismă religioasă — a obnubilat pe marii istorici ai Apusului, și îi întunecă încă, făcîndu i să minimalizeze rolul european al Bizanțului și să ignore pînă și aleasa gîndire, esențială pentru credința lor, a marilor Părinți din Răsărit. Lipsită de tradiția bizantină, cultura europeană își caută începuturile, după filozofii occidentali ai istoriei, în haosul germanic inițial — sau cel mult în ecourile culturii antice prin mînăstirile din Irlanda. Golul culturii europene de aproape un mileniu, la care se ajungea astfel, rămîne să fie umplut de ceva, iar Spengler s a văzut silit să transforme în cultură veritabilă o configurație culturală dintre cele mai precare, cea arabă, una care doar a vehiculat idei și valori (din Orient și Orientul Apropiat, elenizat) mai degrabă decît să fi creat valori proprii. Însă cine trece peste primul mileniu european și merge pe linia Nordului în căutarea obîrșiei începe cu barbaria și sfîrșește cu schizofrenia faustică sau, dacă se preferă, cu spaima de bomba atomică, anticipată de Goethe în actul IV din Faust II.
La aceasta se ajunge nu numai pentru că se ignoră Sud Estul, dar și datorită prea des unei nepotrivite concepții filozofice, pur și simplu. Este ceva oricui evident, în cazul lui Spengler, de pildă, că împletește o extraordinară informație și putere de a face asociații neașteptate în materie de istorie cu o lamentabilă viziune filozofică. Cinismul său sfîrșind în provocare și iactanță — din păcate prea des și al lui Nietzsche, însă la cu totul alt nivel — ține de insuficiența și anemia viziunii sale, de parcă ar fi și el „un bolnav cu instincte de om sănătos“, cum s a spus despre Nietzsche. Căci, sărăcie de idei este în a vedea culturile „ca niște plante și animale“ din sînul naturii (p. 29), sau în a susține că marile culturi nu sînt decît niște organisme (p. 141) și că nici o cultură nu poate „alege“, totul stînd sub un determinism natural.
Este drept că organicismul era și viziunea filozofică a lui Goethe, pe care filozoful culturii, ca și Nietzsche, îl citează cu devoțiune. Dar cîtă deosebire între grația lui Goethe și agresivitatea, pretins lucidă, a celor din urmă; între divinizarea naturii la Goethe și reducerea ei la instinct și animalitate; între vasta demonie goetheană și oarba „voință de putere“; între nevinovăția devenirii așezate angelic dincolo de bine și de rău, și acel „dincolo de bine și de rău“ împlîntat în nepăsarea crudă față de tot ce e bine și rău; ce deosebire între „sensul vieții este viața“ în versiunea lui Goethe și convingerea că sensul vieții este strivirea altor vieți!
Iar dacă la Nietzsche încape răscumpărare pentru sărăcia viziunii sale filozofice, prin extraordinarele sale intuiții și formulări de moralist, de psiholog, de critic, de filozof al artelor și de profet, în schimb cîtă schimonosire și stridență în paginile filozofice ale lui Spengler, mai ales în Der Mensch und die Technik, apărută în 193l ca un fel de dezvăluire a gîndului subiacent, care era încă reținut de o decență culturală în Declinul Occidentului. Citești acolo cu uimire că tehnica este pur și simplu „o tactică de viață“, în măsura în care omul însuși nu e mai mult decît „un animal de pradă“. Iar acest animal — denumit grațios „bestia om“ de către Spengler, în timp ce Nietzsche vorbise ceva mai subtil despre „bestia blondă“ — săvîrșește firesc ucideri, ca în restul junglei naturale, unde mîncătorii plantelor celor fără de apărare, ni se spune, sînt proști (calul, cerbul), în timp ce mîncătorii de alte animale dau tipul superior, cel al ființei de pradă (p. l5). Față de ele, bestia om a dat în plus doar cultura, pare se, care și ea s ar fi născut prin aceea că lumea înseamnă pradă posibilă (p. 26).
Așa se face că, pentru Spengler, cultura europeană începe în Nord, sub semnul unor mituri și legende unde femeile se luau la trîntă cu bărbații, și zeii se spintecă fără să se și ucidă. Că o asemenea cultură a putut da miracole de ordinul catedralelor, al muzicii sau al calculului infinitezimal, cum arătase cu atîta măestrie tot Spengler în Declinul Occidentului, ține pentru el numai de „năzuința faustică a spațialității infinite“. În fapt, îndărătul lucrurilor ar sta natura inexorabilă a bestiei, de astă dată creatoare și sortită să ajungă la invenția mașinii, „cea mai vicleană dintre toate armele împotriva naturii (p. 73), precum și sortită să intre, cu om cu tot, în neantul istoriei.
*
Cu totul altfel arată începutul culturii europene din perspectiva Sud Estului bizantin. Vor fi fost și acolo, la sfîrșitul antichității, animale de pradă sau cetăți și state care să se sfîșie între ele. Dar era lumină, nu ceață și noapte, ca în Nord, așa cum era ordinea sau un rest din ordinea, nu întotdeauna animalică, pe care o instituise Roma peste lumea cunoscută. Acolo, în Roma cea mică întemeiată de primul împărat creștin, avea să se întîmple ceva fără precedent în antichitate și de necomparat cu oarbele încrîncenări nordice: timp de 450 de ani, întregi mase de oameni anonimi (și nu numai spiritele conducătoare) aveau să se bată pentru idei. Disputele medievale de mai tîrziu, de la Sorbona, aveau să rămînă, pe lîngă luptele Bizanțului, un simplu spectacol, ca turnirurile cavalerești. Aici, în Bizanț, era pasiune și curgea sînge în numele ideilor.Este probabil că nici o explicație sociologică nu poate da socoteală pînă la capăt de o asemenea frenezie colectivă, prelungită peste veacuri, dacă ea nesocotește fervoarea pentru idee.
Totul a început în 325, la conciliul de la Niceea, convocat de împărat, continuînd cu alte șase reuniuni, pînă în 787. Să lăsăm la o parte faptul material și de civilizație că secole întregi s au putut organiza — în marginea unei Europe aflate în plin haos și a unei lumi arabe de nomazi — asemenea reuniuni ce întruneau conducători spirituali pînă și din Spania ori Franța, ceea ce dovedea existența unui sistem sigur de contacte și comunicări, controlul drumurilor, buna administrație și birocrație, într un cuvînt civilizația de care avea să facă mai tîrziu atîta caz Vestul. Să întîrziem însă o clipă asupra dezbaterilor de idei, care în acel ceas au avut, cum era firesc, un caracter pur religios, dar ale căror reverberații, la început filozofice, s au transmis întregii culturi europene, chiar dacă în chip neștiut, pînă și sistemelor de valori profane și antireligioase, autorizîndu ne astfel să susținem că în anul 325 începe în chip hotărît o cultură nouă.
Hegel a declarat într un rînd că nu există fragment din Heraclit pe care să nu l poată prelua în opera sa. Cu încă mai multă îndreptățire ar fi putut afirma că nu există hotărîre finală a celor șapte reuniuni pe care să nu și o poată însuși. Numai că el nu adîncise, probabil, speculația Răsăritului, iar nici de atunci încoace nu știm despre vreun gînditor de seamă care să fi citit filozofic în speculația aceea cu un atît de ascuțit simț dialectic al punerii contradicției și al depășirii ei. Antinomiile lui Kant sau paradoxele logicii matematice de astăzi sînt anemice și sînt inocența speculativă însăși, față de „paradoxele“ care s au pus în joc atunci. De altfel primele rămîn înghețate în contradicțiile lor, în timp ce paradoxele de atunci au impus drept adevăr contradicția vie, tensiunea aceea spirituală care, desacralizată pînă la urmă, avea să facă posibilă și să dea sens culturii noastre.
Cultura noastră este una a întrupării legii în caz; ca atare, cu manifestările ce decurg din întrupare, ea proclamă peste tot ceva întreit. Împotriva oricărui gnosticism, incapabil a înțelege cum pot trei să fie una, s a decretat că trei sînt efectiv una. În termeni filozofici, ființa este și ea trinitară, neînsemnînd numai legea, nici realitatea individuală numai, ci laolaltă legea, realitatea individuală și determinațiile sau procesele lor.
O putem spune de pe acum: tocmai ca fiind o cultură a întrupării legii în caz, cea europeană era sortită să ajungă la știință în genere și la științe, mai multe, după domenii distincte, așa cum nu ajung celelalte culturi, în care legea rămîne difuză, fără întrupare bine determinată. Dacă, acum, adîncim filozofic cele concepute atunci — în pregătirea unei mai bune înțelegeri a culturii noastre —, vedem în ele afirmarea nouă, surprinzătoare pentru tot ce era pînă atunci „rațiune“, a unității sintetice. Lumea veche admitea și ea o unitate, dar era o „unitate de sinteză“, cea care armonizează un divers. Acum apare — spre a fi reluată în tot felul de versiuni laice de a lungul culturii noastre — unitatea care își dă ea un divers. Unitatea aceasta ce se diversifică, intrînd în expansiune în loc să concentreze și armonizeze diversul, va reapărea deocamdată ca unitate a două voințe, a două naturi și așa mai departe, pînă la unitatea a două imagini, cea interioară și cea exterioară, icoana. Așa începe, după cîte ni se pare, cultura europeană, reamintind de fiecare dată parcă de hotărîrea finală despre icoane:
„Este permis — sună hotărîrea — și chiar util și bineplăcut a face icoane (veacurile au adăugat: a face artă, știință, bunuri iscusite de tot felul, ca tehnica) și a le venera: dar această venerare să fie numai cinstire, iar nu adorare.“
Poate că eroarea culturii europene a fost să adore în chip faustic aceea ce (ca tehnica astăzi) trebuia doar să cinstească. Altminteri, ea e sarea pămîntului.