Un lup și un copil fug de haos!
Stăteau pironiți unul în fața celuilalt.El e mare…ea e mică.Ea e albă…el e gri. Ea e dulce… el e acru. El respiră… ea privește.
Amîndoi necontenit caută lumină-n ochi.
Ei sunt doi, copacii mulți. Se iubesc fără de margini, dar nu vor să mai creadă, este grea o viață-n doi.

El e lup, lup bătrîn.

Ea e fată, 14 ani.

Au fost oameni amîndoi. Asta pe cînd niciodată pașii nu și-au întîlnit.
Au fost veseli și copii pe cînd nu se cunoșteau.

Acum prinși de ghiare negre ale dragostei absurd, împietriți pe iarba verde se privesc necontenit.

El băiat a fost odată și în lup s-a prefăcut.
Ea a fost copilul vesel ce de lup s-a-ndrăgostit.


- Te rog nu te îndrăgosti de mine, te rog nu mă iubi. Nu mă iubi niciodată… eu sunt un lup tu ești o fată.
Eu sunt bătrîn și prea sălbatic pentru tine!
- Știu, știu lup, lupule gri, sălbaticule, eu nu mă voi îndrăgosti de tine niciodată decăt atunci cînd fluturii-or cînta și florile-or zbura.

Iar lupul tot privea necontenit la locu-n care brazii au murit și flori fluturi apăruseră.
Și fluturii cîntau și florile zburau și el privea zîmbind și tot necontenit.

Era un loc… un loc mai straniu, ce-a apărut acum, acum cînd fata mică l-a mințit pe lup.

Lupul știa ce simte ea, așa simțea și el.
De ce să spună “DA (te iubesc)” cînd poți să crezi ceva ce nu mai e.


Timpul trecea frunze cădeau.Brațe-n brațe s țineau și mereu se repetau!
-Nu te iubesc!
-Nici eu nu te voi iubi niciodată.



-Tu ești o fată
- Tu ești un lup.

Dar tot unul lînga altul stăteau și galeș se priveau.
De Mulți ani trecători ei se fereau să nu-i creadă nebuni și în locul straniu
se-ntîlneau mereu.

Blana gri și stufoasă avea reflexii argintii, iar părul ei castaniu avea reflexii de castană veselă.

Mereu se așteptau unul pe altul și mai mirați erau unul de farmecul celuilalt decît de locul straniu în care ploua cu nuferi iar pe apă pluteau picături. Flori zburau, fluturi cîntau… și multe minunății numărate de un ceas mare de lemn fără limbi care ticăia puternic precum tunetele consecutive dinainte de furtună.

Fata: - Pînă cînd îmi vei spune că ești bătrîn?
Lupul:- Pînă cînd voi întineri.
Fata: - Eu nu vreau să întinerești.
Lupul:- Nici nu se poate.
Fata: - Și-atunci ?
Lupul:- Și-atunci ce?
Fata: - Și-atunci pînă cînd îmi vei spune că ești bătrîn?
Lupul:- Pînă cînd nu voi mai avea nici o vîrstă, pînă cînd sufletul meu va fi liber, pînă cînd voi ajumge în cer .
VREAU să MOR.
Fata: - Și eu!
Lupul:- Taci! Tu ești tînără, tu nici nu te ți bine pe picioare.
Fata: - Și ce voi face eu fără tine?
Lupul:- Vei trăi bine vei trăi frumos.
Fata:- De ce ?
Lupul:- Că așa trebuie.
Fata:- Ne vom vedea în RAI?
Lupul:- Nu! În RAI nu va mai conta, în RAI vom fi liberi de tot.
Fata:- De tot?
Lupul:- Da și de noi.
Faat:- Vei fi liber de mine?
Lupul Da! Și tu liberă de mine.
Fata:-Nu vreau în RAI!
Lupul:-Atunci nu știi ce-nseamnă.
Fata:- Nu știu, cum o să trăiesc eu toată viața ?
Lupul:- Și eu cum am trăit-o? Și eu am fost copil, și eu am crescut , și eu am fost iubit și am fost prefăcut în lup gri și așa am apucat bătrînețea.
Fata:- Dacă pînă voi îmbătrîni mai trăiești îți voi povesti cum e bătrînețea la



oameni.
Lupul:- Bine…..dar…
Fata:- Dar ce?
Lupul:- Nimic
Fata:- De ce nimic?
Lupul :- Tu nu trebuie să auzi prea multe, tu păstrezi totul în mintea ta.
Fata:- Să uit?
Lupul :- Da. Mai uită, dar de vei uita prea multe vei ține să rămîi cu mine toată viața.
Fata:- Nu!! Asta nu uit! Ești plictisitor și gri.
Lupul:- Așa…mai bine auzim o minciună decît un adevăr așa aiurea.
Fata:- Zău?
Lupul:- Zău.


Se făcuse toamnă. Tot ce era în copaci căzuse pe jos.
Copacii erau goi , iar funzele uscate și pămîntii.
Vîntul bate aerul și trunchiurile goale ale copacilor.
Era pustiu și acest pustiu bătea tot mai tare și mai gigantic secundele ceasului.
Așa plutea și barca dragostei în ochii lor.
Se crăpa pămîntul și ei tăceau. Cădeau clipe în găurile abisale lăsate în urma cutremurului.
Rădăcini de copaci ieșeau din pămînt precum oasele unui schilod .
Fata a căzut pe jos . Ca să nu mai cadă s-a-ntins pe jos cu capul între rădăcini.
Părul ei lucios mîngîia rădăcinile tari și apocaliptice.
Nu le era frică. El stîtea cu botul pe gîtul ei, iar ea cu mîna pe capul lui.
Atunci din pămînt a ieșit un melc. Atunci s-a mai potolit și vîntul.
Ei tăceau.
- Bunăziua!
Și-au ridicat capetele surprinși.
- Tu cine ești și de ce vorbești? A- ntrbet lupul răgușit.
- Eu sunt trimisul lui cupidon, și-am venit să vă scap de povara grea pe care ați primit-o dintr-o ereoare.
-Ce povară? Au întrebat puțin suspicioși.
- Dragostea ce-o purtați unul pentru altul.
- Și cum vei face asta? A întrebat lupul derutat. Fata stătea și-i privea mută. Ceea ce vroia Cupidon să-i ia era tot ce avea mai drag.
- Este simplu. Voi distruge acest ceas care numără iubirea fiecăruia pentru celălalt.

Cînd melcul și-a scos coarnele și a-nceput să-mpingă ceasul spre o prăpastie, cei doi au rămas înlemniți.





Cu toate că au socotit de mii de ori că dragostea lor este absurdă și deșartă lor le-a rămas dragă și de preț.
În final melcul a aruncat ceasul în prăpastie și s-a-ntors la Cupidon.
Imdiat cum melcul le-a eliberat terenul și s-au văzut unul în brașele celuilalt, s-au aruncat în prăpastie după ceas.
Ceasul căzuse dar din el a rămas un clopoțel. Și s-au prins de clopoțel ca să mai simtă măcar o clipă ceea ce spuneau că este fără rost.



Suspendați în aer, de un clopoțel care abia se mai ține de o nervură de frunză, ei își șopteau:
Lupul:- Ce bună ești te-aș gusta…ușor …puțin…dar mi-e temă pentru corpul tău de copil.
Fata:- Nu griule, nu lupule, durerea colților tăi este dulce iar durerea singurătății e amară. Și l-a lăsat s-o “guste” și el pe ea să-I spună că-l iubește, lucru pe care niciodată nu l-a spus, nici măcar în gînd, căci el aude peste tot.
Clopoțelul s-a spart. Ei s-au ținut strîns de un ciob mare și auriu.
Au ajuns pe o insulă a unei lumi dintre crăpăturile pămîntului.

Și-acolo era cer, și-acolo era pămînt, și-acolo era liniște. Și-au făcut un ceas al dragostei lor din care ciobul de clopoțel era temelia.
Și-au făcut un ceas al dragostei și unul al vieții.
-VOM TRÃI ÎMPREUNÃ!!!

EPILOG

ZIARUL DIMINEAÞA ÎN ZORI

O fată în vîrsta de 14 ani
A dispărut în urmă cu 2 zile
Pe cînd se plimba prin pădure
Și i-a ieșit un lup în cale
Cu toții credeau că a fost mîncată de acesta dar nu este plauzibil datorită faptului că nu s-au găsit urme nici ale ei nici ale lui, iar în locul acela se află largi crăpături în pămînt.

Conducerea țării a hotărît că dacă nu se va afla răspunsul la întrebare, oamenii nu vor fi informați asupra cazului ,toate ziarele vor fi desfințate.







EPILOG 2

Pe insulă:

Lupul: - Mereu Cupidon greșește.
Fata:- Mereu crede că a greșit.
Lupul:- Cupidon ar trebui desfințat, astfel dragostea și iubirea ar circula libere
ca aerul, nu înțepenite în săgeți.
Fata:- Da… în săgeți… în săgeți…


Fata:- parcă ești mai tînăr, mai gri.
Lupul:- Parcă ești mai albă parcă ești mai mare, parcă ești un astru, parcă ești un
soare.
Fata:- dar ziarul ?

Cum au creat haos un copil și-un lup !


Sfîrșit
Ioana Pepine

Iulie 2003