Cum era

Albastru...avea un halat albastru, cu marginile roase, gulerele patate, mansetele gaurite si cu un cordon subtiat pe alocuri.Buzunarele halatului pareau doua guri imense care ii inghiteau mainile slabe.Halat de spital murdarit de alti zeci de bolnavi care il purtasera inaintea lui.Albastru si plin de moarte si de boala.Albastru atarna halatul pe el.Si el atarna pe holuri strangand un muc de tigara intre degetele ingalbenite.Atarna...mai degraba plutea fantomatic pe langa pat, pe holuri si prin curte.Urmarea in fiecare seara asfintitul de la fereastra, asteptand sfarsitul.Eliberarea din halatul corpului sau.Halat galben, rapciugos, slab si imputit, obosit de boala...
In curte, noaptea, cainii se urcau pe tomberonul de gunoi cautand hrana.
In fiecare zi venea cate unul nou.Masina oprea in fata scarii si bietul om se trezea intampinat de un alai vesel si alb cu buzunare pline.Rudele tot cu buzunare plin umpleau buzunarele alaiului, lasand in buzunarul bolnavului ceva umplututra tot pentru buzunarele alaiului alb.
Boala...boala ii iesea prin piele ingalbenindu-i figura, scotand la iveala reteaua venelor subtiri si albastre.Galben...galben precum lumanarea care ii va sta aprinsa la cap, picurand ultimii stropi de viata din el.Galbena era si urina din veceul asta murdar,dar el, el trebuia sa il foloseasca.
Asistenta era alba.Un zambet stralucitor de reclama lumina incaperea igrasioasa si rece.Stralucirea. ultima straluicre.Putea citi in ochii ei condamnarea.Cearceafurile trebuiau sa fie tot albe.Erau insa patate, patate de mirosuri fetide, patate de lacrimi, pline de durere, imputite de batranete si de boala, patate de mortii vii.Se citea pe ele speranta, disperare, durere, moarte si urlete, implorari si rugaminti.
Li se aducea masa de trei ori pe zi.Huruitul rotilor caruciorului ii trezea pe toti.Isi lua farfuria de tabla in mana si primea ca intr-o inchisoare doua linguri din pasta urat mirositoare.Asistentele solicitau clienti strigand ironic" haideti ca e bun"
Avea parul negru, uleios ca o tigaie arsa in care mai pluteste o urma de grasime.
Negru avea parul...negre ar fi trebuit sa fie si asistentele...Negre ca pachetul de cafea pe care il indesa in buzunarele lor.Il indesa pentru o injectie in plus, pentru o privire binevoitoare.Il indesa atunci cand il durea, pentru ca ele...femei puternice si sanatoase, sa nu rada de el, sa nu tipe...
Cafeaua era neagra, negri ii erau si pantofii, negru era costumul pe care l-a purtat in ziua aceea...negru era si vinul aruncat pe el de catre un preot imbracat tot in negru.Negru era pamantul...
Sotia lui avea parul rosu, imputita si ea, slaba, ca o prostituata fara clienti...plangea, plangea dar s-a intors.S-a intors la copii, s-a intors la viata, a respirat in continuare, a respirat deasupra crucii lui, a respirat langa halatul albastru atarnat gol de usa de la baie.
Oamenii urlau noaptea...tot spitalul se transforma intr-un cor sinistru care murmurao litanie jalnica.Asistenta de servici dormea, sau, daca nu dormea, se prefacea ca nu aude.Si oamenii tot urlau.Urla durerea odata cu ei.Spitalul avea insa angajate numai asistente surde.Cate un bolnav care se putea deplasa mergea si o chema.Urmau o multime de urlete.De data asta rabufneau nervii asistentei.Si oamenii trebuiau sa urle in continuare.Era singurul remediu.In noaptea aceea se vaita stins...
Asitentele au ramas tot albne, albe si imaculate.Buzunarele lor sunt tot pline de cafeau neagra.Cearceafurile au ramas tot cum ar fi trebuit sa ramana.Veceurile galbene, pline de urina si nespalate ca intotdeauna.
Gandindu-ma la toate astea, am strans mucul de tigara intre degete, m-am infiorat pentru o clipa in halatul ros de atata purtat, m-am asigurat ca in buzunarul lui am cafeaua pe care o voi da in seara asta pentru inca o injectie si m-am intrebat: