Mai știi cum am venit pe lume, copil liniștit, cu ochii măriți a mirare? Așa venim pe lume, ne arătăm ei cu toate mirările noastre. Ea ne întâmpină după cum are toane – cu palme la tălpi sau cu o-mbrățișare.
Mai știi cum mă țineai în brațe, cum mă legănai și-mi cântai? Cum îmi inventai povești și te înnebuneam mereu “Mai zi!“?
Tu mi-ai spus c-am fost un copil cuminte, că nu plângeam niciodată cât să mă fac auzită, mă întorceam cu fața la perete și dădeam drumul unor lacrimi mari, neînsoțite de niciun suspin. Mi-ai zis că lacrimile mele te impresionau mai mult decât plânsul tuturor copiilor la un loc.
Apoi, când am mai crescut, făceam nebunii amândouă, eu - vesel copil, tu - fost copil fără copilărie. Atunci cu rățuștele, mai știi, am înecat jumătate din ele și l-am mințit pe tataie că le mâncase Rauș. Când a vrut să-l lege, am amenințat că-mi iau și eu un lanț și mă leg lângă el, în semn de protest. Ce vină avea bietul câine? Tu ai vrut să-mi faci moftul, să le văd cum înoată și le-am pus apă într-o albie de tablă, iar când au vrut să iasă s-au călcat în picioare una pe alta. Noi nu umpluserăm albia până sus, atât ne-a dus mintea pe amândouă.
Mai știi când a venit Ionel să mă ia? Tu poate-ai uitat, eu cum aș uita? - mirosul acelei seri de primăvară, cana cu lapte rămas nebăut și zambilele... M-ai trimis să culeg zambile pentru Dani, le-am rupt pe toate și le-am acoperit cu rouă, dar voi n-ați știut. De-atunci, parfumul zambilelor roz îmi miroase a lacrimi de copil într-o noapte de primăvară, a suflet necăjit care nu dorea să plece de la bunici. Voi ați crezut c-o să mă bucur că merg la oraș, la verișoara mea care avea păpuși frumoase. Dar eu vroiam să rămân cu ale mele, făcute de tine din cârpe înfășurate pe linguri de lemn. Îmi amintesc și bariera la care-am oprit. Și gândul meu de-a sări din mașină și de-a o rupe la fugă ‘napoi. N-am îndrăznit. Dar mi-am promis atunci că nimeni, niciodată nu va mai hotărî pentru mine.
Mai știi cum mă cățăram cu cartea în corcodușul bătrân și cum citeam ore-n șir până mă strigai la masă? Cum coboram pe funia pe care mi-o legaseși de-o cracă?
Mai știi cum râdeam de ne dureau fălcile? Ca-n noaptea aia când ne lovea tataie cu picioarele că nu ne puteam abține, iar el trebuia să se odihnească, fiindcă se trezea devreme să meargă la muncă. Nu mai știu de ce râdeam atunci, dar îmi amintesc râsul ăla, cu atât mai răsunător cu cât ne străduiam să ne-abținem.
Ce n-aș da să mai pot râde cu tine acum, ca și-atunci! Să-ți mai aud o dată râsul ăla sănătos și să-ți mai văd privirea șugubeață.
Râdeai de tine, râdeai de viață, să-i faci în ciudă și s-o înșeli că nu ea râde de tine.
Mai știi atunci, la masă, când Ani mi-a zis -“Puiule, ție-ți lucesc ochii ca și mie- de inteligență.“? Te-ai adresat serioasă la tanti - “Hai, bre, să mai bem și noi un pahar de vin, să ne lucească și nouă ochii!“
Și când ai stat la noi, în anul ăla după liceu, când învățam pentru facultate. Iarna, veneam la tine în cameră, că era mai cald. Tăceai ore-n șir, meșterind din andrele și mă priveai pe deasupra ochelarilor. Mă iritai cu oftatul tău.
- Ce-ai?
- De, mamă, știu si eu? Mă gândeam că nu-i bine să-nveți atâta, să nu te ‘bolnăvești. Mai ieși și tu la aer, mai plimbă-te, cum oi fi putând să stai ore-n șir pe scaun, cu ochii-n hârțoagele-alea?
- Dar tu cum puteai să muncești la câmp, cu soarele-n cap, de dimineața până seara, să cari apă de la doi kilometri, să...
- Ei, de muncă n-a murit nimeni. Eu puteam, că eram învățată și trebuia.
- Și eu trebuie! Dacă nu reușesc nici anu-ăsta, nu cred că mai pot s-o iau de la capăt. Și nici de învătătură nu se moare.
Și iar oftai.
Odată, te-am surprins fixându-mă, parcă muncită de-un gând.
- Ce mai e? Nu te mai uita așa la mine, să nu mă deochi!
- Ei las’, că tot eu te-oi descânta. Știi, doar, că am leac.
Până la urmă ți-ai luat inima-n dinți și mi-ai cerut un caiet, să vezi și tu ce scriam pe-acolo. Þi-am dat unul de matematică. Te uitai încruntată la paginile scrise și te simțeam încordată și murind de necaz. Þi-ai mai sters o dată ochelarii, poate nu se vede bine. N-ai mai răbdat și-ai prins curaj:
- Măi mamă, învață-mă și pe mine, să nu mă mai uit ca mâța-n calendar! Nu știu ce-i cu-atâția icși-igreci pe-aici.
Doamne păzește! Cum era să te-nvăț integrale, când tu rămăseseși la stadiul celor patru operații elementare de aritmetică! Totuși, știindu-te curioasă și vrând să-ți mai potolesc frământările în privința acelor icși-igreci, m-am apucat să-ți povestesc cum stau lucrurile cu ecuația de gradul I. x-5 =10. Cu cât egal x?
- Și, dacă știi cât fac x, la ce-ți folosește?
- Păi...
Chiar așa, la ce-mi folosește?
- D-astea înveți tu?
- Ei, nu, pe astea le-am învătat demult, acum fac altele mult mai grele.
- Și-ți folosește?
- Păi... îmi folosește, să iau la facultate.
- Bine, mamă, învață atunci, dacă trebuie...
Și te-ai întors nelămurită la andrelele tale.
Măcar din mâinile tale ieșeau niște ciorapi!
Cred că știu ce-ai vrut să-mi spui atunci. Sunt întrebări la care nici matematica, nici alte științe nu dau vreun răspuns. Cum îi zicea Zorba scriitorului- “Scuip pe cărțile tale! La ce-ți folosesc toate cărțile alea, dacă nu-ți dau răspunsul la o întrebare atât de simplă- de ce mor oamenii tineri“?
Apoi, după ce-am reușit, când am venit acasă-n vacanță, m-am apucat să fac ordine prin caiete, să nu mă mai încurc de ele. Le-am strâns pe cele pe care învățasem și ți le-am pus teanc lângă sobă, s-aprinzi focul cu ele. Peste un timp, am dat de ele-n pat. Iar le-am pus jos și iar și-au mutat locul. M-am rățoit la tine:
- Ce tot pui caietele astea-n pat? Dacă te-ncurcă, du-le undeva și-ți iei câte unul când îți trebuie.
- Ce să fac cu el?
- Cum ce? S-aprinzi focul, de ce crezi că le-am pus acolo?
Te-ai uitat la mine ca la icși-igrecii ăia și ți-ai făcut cruce.
- Să mă trăznească Dumnezeu când ‘oi pune eu munca ta pe foc! Dacă nu te-aș fi văzut cât te-ai chinuit să umpli nenorocitele astea de caiete! Mai bine-mi bag mâinile-n foc!
Degeaba ți-am explicat că munca mea și-a primit răsplata, că ce-am scris acolo mi-a rămas în cap, că, oricum, n-o să mă mai întorc niciodată la ele. Nu te-am convins. Le priveai înduioșată, le mângâiai și parc-ai fi vrut să le săruți. Văzându-mă neînduplecată, ai găsit soluția de compromis:
- Lasă că le pun eu undeva, să nu te mai încurce.
Le-ai luat în brațe și tu știi unde le-ai dus. Or mai fi și-acum prin vreun colț al casei…

După înmormântarea lui Petrică, la pomană, mai știi? Toți erau cu ochii pe tine - să nu bei, să nu mănânci mult, să nu bei suc, să-ți iei pastilele... Aveau grijă de glicemia ta și de tensiune, dar la suflet câți s-au gândit? De parcă te mai putea omorî ceva, dacă trecuseși prin asta! Și-apoi, eu am înțeles că-ți era ciudă pe viața ta; în locul tău, nici eu n-aș mai fi vrut să trăiesc.
Când mi-ai întins paharul și mi-ai comandat “Pune țuică!“ am făcut ochii roată și, după ce m-am asigurat că-și băgaseră nasu-n farfurii, ți-am turnat de două degete.
- Puțin.
- Lasă, bea numai cât poți!
- Nu, e puțin. Mai pune!
Am zis “Doamne-ajută!“ și ți-am umplut paharul. L-ai dat pe gât, tu, care nu băuseși niciodată prea mult, iar în ultimii ani nu mai știai gustul băuturii. După ce l-ai golit, l-ai întins iar:
- Pune și vin!
Am pus.
- Acuma pune suc!
Și când am plecat de la restaurant, te rezemaseși de-un gard și nu mai vroiai să mergi. Ei au crezut că ți-e rău, doar eu știam ce ai. Te-am rugat să faci un efort să mergi sprijinită de mine, ca să nu ne prindă cu năzdrăvănia. A ținut.

Mai știi, mamaia mea dragă, cum dormeam vara afară și-mi arătai stelele? Le botezai, pentru mine, cum îți trecea prin cap și eu mă-ntrebam de unde știi atâtea. Îmi alegeam câte una și o priveam până alunecam în vise, sub mângâierea mâinilor tale crăpate.
Și parcă nimic rău nu mă putea atinge și toată lumea era a mea, cu pământul, cu cerul și cu stelele toate...