La capăt, aproape, doar o imagine de zid, o iluzie din cărămidă, practic nu se mai vedea, pentru cei care nu știau că acolo fusese cîndva un zid....foarte puțini își ridicau privirile în sus, deslușind ușor mirați o inscripție aproape ștearsă
"Și iată, mielul rătăcit face dreptate
Și răzbunîndu-și oile toate, el spune "Pînă aici""
După zid era piațeta și Acvariul-Amfiteatru.Într-o clădire unde intimitatea era lege, Acvariul-Amfiteatru, cu pereții săi de sticlă, dezgolea totul.Aici lucra el, K, urît și disprețuitul, dragostea și țuțerul lui Leunucă.Aici lucrau toți wunderkinzii ministerului, creaturile atipice pentru orice fel de rol legiferat, erau văzuți și vedeau, auzeau și chiar se spunea că sunt singurii care pricep.Era Amfiteatru pentru că nu era o încăpere plană, ca celelalte ci pe mai multe nivele, o încăpere care sfida normalitatea clădirii.Birourile din vîrf erau cele mai rîvnite, intimitatea era acolo mai mare.Acvariul-Amfiteatru oferea o imagine cețoasă, ștearsă, neclară spre piațetă și de asemenea , spre tărîmul interzis, Institutul de Iuțeală și Viteză, unde erau monștrii, de unde putea oricînd să apară și Emma-Lia Hașdeu, zisă și Emma Lia-Crudelia sau doar Crudelia.
Alături de Culoarul mare trăiau , fără să-și vorbească, culoarele mici, rîuri dînd în matcă.Era culoarul spre bibiliotecă, mirosind a lemn vechi și a știință interzisă, era culoarul spre caserie, acolo unde miile de sclavi ai clădirii se înșirau în zile bine stabilite, era culoarul spre cabinetul ministrului, acolo unde nimeni nu ajunsese niciodată.Era drumul obișnuit spre Acvariu., doar arareori îndrăzneții străbătînd culoarul mare spre capătul acestuia.K fusese la începuturile sale unul din ei, singurul din Acvariu care știa de inscripție.
Și mai erau scări și paravane, farandole și pavane, piațete mari, piațete mici, unele luminate natural, prin lucarne prăfuite, altele luminate electric, sclipirea becurilor desenînd forme ciudate pe pluș.
Erau "piețele" clădirii, aclo unde puteai să-ți tragi sufletul și să bîrfești atunci cînd scăpai de ochiul vigilent al șefului.
Erau pisicile clădirii, Mia, vînătoarea magnetică, care se furișa mereu după o pradă, Regina, pisica cea mai plină de ea, roșcată, cu o coadă superbă, pisica pe care și Leunucă o mîngîia și în sfîrșit Tamerlam, cotoiul lui castrat, un pisoi neajutorat și prostuț ajuns un domn înțelept la vîrsta senectuții precum și cele un milion de rubedenii ale lor.Pisicile prevesteau zilele calme, zilele de grație din apropierea concediului, zilele de salariu și mai ales, întotdeauna pericolul, neliniștea din ochii lor se întindea repede.Pisicile se opreau la granițele Institutului de Iuțeală și Viteză suflînd îmbufnate.Emma Lia își marcase teritoriul, nu era loc pentru alte pisici aici.
Erau garguiele sculptate în piatră și lemn, animale firești, o veveriță, un bursuc, animale fantastice, inorogi precum și animale nemaivăzute vreodată și statuia aceea ca un bust de corabie în care el o vedea tot timpul pe Emma Lia.
Era el, un ceva de vîrstă indefinită, cu o figură de bebe tîmp, cu gesturi nepotrivite, îmbrăcîndu-se în haine nepotrivite, vorbind fie prea tare fie prea încet, era el, o făptură amorfă, metamorfă, soldat o zi, cărturar alta, contabil cu mînecuțe albastre, a treia, cap limpede, a patra, el, cățelul lui Leunucă, omul lui, mîna lui dreaptă "cu care mă șterg la fund", cum îi plăcea lui Leunucă să-i spună.El, , K.
Și era ea, Emma Lia, Emma Lia, Clia......Era umbra unei fuste, era o fluturare rapidă de geană, era ea...
După venirea șefilor, clădirea se trezea la viață ca o fecioară tandră sub sărutul unui june prim.Voci înăbușite de căptușeala groasă a pereților, cîte un geam de coridor deschis special, ca prim gest al unei noi zile.”Să trăiți domnule director!”.Leunucă își începea periplul prin birouri. Pantofii cu talpă din crep nu făceau nici un zgomot, Leunucă pur și simplu apărea în cadrul ușii cu încă o problemă importantă și extrem de urgentă.Înainte de apariția oamenilor de rînd Leunucă dispărea în vizuina sa, ca un strigoi, nemaieșind de acolo în tot cursul zilei, mînuind sfori și manipulînd oameni."Domnule, eu mi-am ales meseria asta pentru că-mi place să mă joc...sunt o fecioară, sunt o curvă, sunt un preot, un muribund, sunt Alesul....acestui popor stupid care mă pupă-n fund și pe voi pe lîngă mine-da domnule, îmi place să mă joc cu oamenii"
Clădirea îl iubea pe Leunucă cu o dragoste de servitoare.Se mîțîia supusă, la fel ca și oamenii “să ne trăiți, domnule director !”-.Era o dragoste hîdă, ciudată, Leunucă nu se iubea decît pe sine, țara , Conducătorul și Regele său.Admira clădirea ca o relicvă din Arcadia, Postumus, Postumus, irreparabile fugit tempus, cita el din memorie, vremea regilor bărbați și a marilor eroi, cînd pe străzi se auzea tot timpul strigătul victoriei și se construiau clădiri din acestea.
Clădirea însemna mîncare.Borcane cu zacuscă desfăcute la prima oră, salate din ardei gras, fripturi, un miros rebel de friptură pe care secretarele lui Leunucă îl exorcizau cu tămîie, smirnă și camfor alb, sandwich-uri , tobă ca la mama acasă în apropiere de sărbători și acele obiecte ciudate, unsuroase bine, invenția părliților acelora de americani, frankfurteri maică, cum le spunea Gretchen , bufetiera.
Într-un fel și Gretchen era copilul clădirii, fusese preluată cu bufet cu tot de la un efemer teatru de revistă, Grand Palace .Acest teatru ieșise ca o ciupercă în corpul clădirii într-una din ciudatele perioade de libertate ale republicii și fusese zburăticit cu severitate odată ce se întoarseră ai noștrii-cei din vremea aceea , la putere.Atunci cînd Primul Conducător proclamase că singura artă adevărată e opera , în locul teatrului apăruse, cu entuziasmul care ține la noi trei zile, o operă.Opera de cameră aduse chiar o cîntăreață, ”the fat lady”, așa cum rămăsese în istoria clădirii.Însă, la concertul de deschidere, la care asistase chiar aghiotantul Primului Conducător, vestitul comandor Varbur, ”the fat lady” chiar se sinucisese pe scenă de supărare că soțul ei, impresarul operei fugise cu o curieră, o fată care nu se remarcase prin nimic, mică și pistruiată.Evident că opera și-a închis porțile fără prea mult tam-tam.Gretchen trecuse împreună cu activul în administrarea clădirii și ai ocupanților actuali.”Bufet ?” mîrîise Leunucă supărat.”Ce nevoie avem noi de bufet ?”Gretchen reușise însă să-l îmblînzească datorită formidabilelor ei tarte cu ceapă pe care Leunucă le consuma în cantități impresionante.
Puhoiul, stihia începea pe la opt fără un sfert și se termina la opt.Zgomotul oamenilor care intră se transforma din murmur în muget asurzitor.Practic, ușile nici nu se mai închideau-fiind blocate de portari cu ajutorul unor belciuge groase, din fier neprelucrat.Lumea curgea, fluxa, intra în continuu, se bulucea spre ascensoare sau urca pe scări, culoarele se umpleau, fluxul purta de la un birou la altul, de la o cămăruță la alta, ”Bună dimineața”, ”Și ție la fel nea Gigele”, se produceau ambuteiaje, mai ales pe mijlocul culoarelor, între lifturi, unde cei mai tineri trebuiau să facă loc celor mai în vîrstă, țîșnitorile începeau să fie acționate-“Uite bă, țîcă, iar ai dat-o azi noapte pe ulei că ți-e sete de dimineață”.Începeau să țăcăne primele mașini de scris.”Domnu’Arghiropol, domnu’Arghiropol!”-se trînteau ușile birourilor, se deschideau ferestre, mai pe față sau mai pe ascuns se udau plante “Să nu le vadă cumva domnu’Leunucă că turbează-ce suntem noi, seră?”.Se ascuțeau creioane, furierii începeau să ducă hîrtii, să împartă rapoartele , situațiile și statisticile , sunau telefoane, subalternii tropăiau spre biroul șefilor.


Ajungea la Acvariu-Amfiteatru pe un coridor întunecos;acvariul ocupa una din laturile unei piețe interioare, iluminate slab de două globuri albastre;lumina zilei dispărea de-aici, din apropiere de sfînta-sfintelor, biroul ministrului, Piațeta cunoscuse și zile mai bune-odinioară aici avîndu-și sediul o încăpere a bursei:Erau niște resturi de fotolii pe o aripă, pe cealaltă o masă mare și grea care-ți lăsa vînătăi de neșters dacă nu-i cunoșteai poziția.Unul din pereți mai păstra încă locul panourilor de afișare a cotațiilor din ziua aceea fatidică, Marțea Neagră din 1929-umbră întunecoasă și dezaprobatoare a forfotei mărunte- mirosind a subsiori bătrîne și a țapi.Acvariul era îmbrăcat în catifea verde închis-pe trei nivele se aflau cele opt birouri ale aspiranților-trei la parter, trei la primul nivel și două, printre care și biroul său la al doilea.Acvariul era locul ideal pentru a observa-siluetele care-și pierdeau timpul bîrfind prin piațetă-umbra nesăbuită a și mai nesăbuitei Emma Lia venită din spațiul vecin-Institutul de Iuțeală și Viteză-atrasă să discute cu prietene cunoscute și necunoscute, pe care el le dezaproba instinctiv, simțindu-le ca o primejdie în calea lor-Emma Lia-pentru a fi observată, măsurată și rîvnită de toți ochii aceia masculini, bătrîni, porcini, hulpavi-Emma Lia-căreia îi plăceau bărbații mai bătrîni-tîrîtă în cîte un birou-pipăită, violată, abuzată-zîmbetele acelea tîmpe , de țapi bătrîni, Emma Lia scuturîndu-și fusta după tăvăleală, răspunzînd supusă “Să TRÃIÞI, mi-a plăcut!”-sărea treptele acvariului, năvălea furibund în piațetă ca să constate că silueta care dispărea în fundul vre-unui culoar întunecos avea doar părul, ochii, gura sau inima Crudeliei-“Iar I s-a năzărit ceva-off, madam Praporgescu, o să –nebunească așa, necăsătorit la 37 de ani, cine-știe-ce-mai-face-într-o zi, cînd I se urcă chestia aia la cap și tabără pe vre-o studentă de-a lui!”.Era paranoic, suspicios, bănuitor, parcurgea culoarele adiacente Pieții, ascultînd pe la uși, doar, doar va auzi scheunăturile Crudeliei și răgetul victorios al vre-unui mascul.Îl bănuia pe însuși Leunucă!-omul acesta nu era sănătos.Emma Lia însă trecea rar pe-acolo.
Se-ntorcea cu coada-ntre picioare în Acvariul-Amfiteatru, gata să-și înceapă truda de fiecare zi, chestii din astea, mărunte , pe care i le arunca Emmei Lia în pauza de la 11 și un sfert, cînd mîncau împreună pe vechea masă de biliard rămasă în centrul Pieții, era un loc teribil de intim, pe plușul verde, tocit se așezau în fiecare zi ronțăindu-și sendwich-urile de pace sau de război pînă ce Emma Lia se scula grăbită și-i arunca un distant “Mai vorbim” și apoi chinul reîncepea.
Ațîțat și de perfida Maura Laura , fostă la Institutul de Iuțeală și Viteză, fostă colegă cu Emma, i se părea că toată lumea răvnește la farmecele Crudeliei, bănuia pe toată lumea, pe colegii lui Terențiu și Maxențiu, pe un misterios Silviu, pe care-l auzise pomenit odată la telefon de gura neasemuitei Emma Lia, absolut pe tot restul populației masculine din Clădire, dar mai ales pe porcul de George-nu-și făcea probleme cu țara, continentul sau globul, clădirea era de ajuns.
Suna de zece ori pe zi, negru de mîhnire atunci cînd era repezit, ”Scurt, fii cît mai scurt”, hămăia fata în telefon, inventa pretexte idioate s-o vadă, încerca nevoia de a fi legat de ea cu lanțuri groase, de alamă.
Îi învățase pe de rost tabieturile, subiectele de conversație, ceea ce o supăra sau o plictisea, din păcate mintea lui idioată părea că se învîrte doar în acele subiecte atunci cînd era cu ea, ideile geniale veneau și plecau prea devreme sau prea tîrziu, întotdeauna știa că mai avea ceva să-I spună, întotdeauna uita cîte ceva fie și numai pentru a avea pretext s-o mai sune, s-o mai vadă.
La opt porțile erau zăvorîte și începea o nouă zi la Ministerul Propagandei Magice.