Vedenia i se arată ca de obicei, puțin după ce adormise. Știa că e vedenie, totuși, i se părea că trăiește cu adevărat, sub acel cer absurd al insulei, în acel an, în acea vară, Acolo.
Nu era cea mai sinistră, ca aceea cu cimitirul, cu cavoul în care erau depuse trupurile unor rude, prieteni, intrați în putrefacție și pe care el, deși nu vroia, trebuia neapărat să le vadă, să li se închine-nu era așa de secătuitoare-nu era nici acea vedenie de beatitudine, în care strivea de buzele Crudeliei afine cu buzele lui-și totuși…
Clădirea era neplăcută, neliniștitoare, simțeai că în spatele zidurilor se întîmplau lucruri grave, hotărîtoare, lucruri de care, în mod neplăcut, depindea soarta multor oameni. Îi simțeai prezența de departe, știai că acolo trebuie să fie o clădire, ceva masiv care să ordoneze fuga dezordonată a străzilor către nicăieri.
Clădirea era acolo din timpuri imemoriale, orașul se formase parcă în jurul miticului păstor și al clădirii.
Chiar și în acea zi transpirată, lipicioasă și nesuferită de vară clădirea era amenințătoare. Se întindea placidă pe trei străzi, clămfăindu-și cele opt intrări a somn de om bătrîn, cu clămpăituri știrbe și sforîit de viitor cadavru.

Zidurile transpirau încă răcoarea nopții, arătîndu-și culoarea cenușie, de cazarmă, ziduri amenințătoare, ca niște gardieni de pușcărie, asmuțindu-și cîinii . Oho, cîinii clădirii. . . . ogari pregătiți să atace jugulara, cu ochii aceia sticloși de ucigași și corpuri de diavol. Pe cornișe nu poposise vreodată o pasăre. Ferestrele închise, reci, făcute mai mult să ascundă. Ferestre mincinoase, trădătoare, ferestre indiferente și imobile, ferestre deschise cu program, după program-ferestre-procurori nemiloși ai unui dumnezeu ușor absent. Trotuarele din jur miroseau a beton ud. Peroanele, înaltele și neprimitoarele peroane își așteptau supușii.
Noaptea trecuse repede. Noaptea era o parte a zilei mai mult tolerată, un atavism pe care iscusiții cercetători de la Institutul de Iuțeală și Viteză nu reușiseră încă s-o preschimbe în zi. Noaptea fără sens, pentru plăceri meschine, mic burgheze, neconforme specificului poporului, harnic, ordonat și extreem de muncitor, noaptea pentru somn, pentru visare, pentru fugă, noaptea minții dezertoare se terminase. Ziua se insinua grea, ca un capac de sicriu, fierbinte și moleșitoare. Crainica de la “Vocea Națională” anunțase prognoza meteo 37 C.
Clădirea se împăca perfect cu vremea.

Pe căldură, betonul se acoperea cu transpirație;începea cu o transpirație ușoară, neobservabilă, culminînd cu o transpirație grea, negricioasă și lipicioasă pe care femeile de serviciu se chinuiau să o înlăture zadarnic, în faptul zilei.
Clădirea se împăca perfect cu orice. Dar unde-i erau supușii ?
. De la corpul A și pînă la corpul H ziua începea cu așteptare, o așteptare ușoară și fără sens care nu prevestea nimic din ziua ce avea să vină, o nerăbdare în așteptare, o vibrație de abia simțită, de-abia ghicită. Scările, păsări cenușii cu spinarea tocită așteptau și ele. Aici începea clădirea, ar fi vrut să cînte , pe-aici se intră, pe-aici se iese, pe-aici, pe undeva e viața, lupta și mișcarea. . . Fuseseră create de către un arhitect modernist, cu curbe îndrăznețe, ca niște aripi. Femeile de serviciu le măturau, cu gesturi largi, absente, fără să pună prea mult efort în ce făceau. Apoi, la șapte fără douăzeci femeile dispăreau una cîte una în cămăruțele înguste de la capătul etajelor, unde-și duceau viața peste zi.
Din cușca lui de la intrarea A ieșea în inspecție, țanțoș și cu burta înainte Teodorian B, portarul de zi al intrării oficiale. Cu mîinile la spate, mîinile lui groase, puternice, roșii ca niște bucăți de carne crudă acesta parcurgea gînditor trotuarul ce învelea clădirea și dispărea spre Palatul Regenerării Naționale. Traseul lui Teodorian, cronometrat, nu depășea zece minute. Nu-i scăpa nimic-o fărîmitură, un strop la marginea trotuarului, asfalt lăsat, o dală căzută, totul trebuia să fie lună. Apoi se întorcea în cușca lui de fier și sticlă, cu cele două dulapuri masive din lemn cu rînduri de chei de rezervă și dulapul din fier, cu plicurile curierilor motocicliști. Simpla lui prezență dădea fiori nenorocitelor de femei de serviciu, Leana, Eufrosina, Izolda A, Izolda B, Constanța, Agapi și cîte mai erau. Agapi, cea mai tînără și mai obraznică își băga capul în cușca întunecoasă și întreba”E bine nenicule ?”, așteptînd cu sufletul la gură mișcarea din cap a lui Teodorian. Cavoul lui Teodorian , mai mult lung decît lat mirosea veșnic a pipi de pisică și a mahoarcă ieftină, pe măsuța îngustă de lîngă geamul de sticlă găsindu-se în fiecare dimineață presa capitalei, aliniată precum soldații în front, fiecare ziar cu banderola lui. Era păcat de moarte un ziar fără banderolă iar Paul, băiatul cu ziarele primea un șut în fund fiind trimis presto la redacție în Sărindar să-l schimbe. ”Așa pot să-l duc la domnu’ministru ?” țîțîia Teodorian dezaprobator, deși nu-l văzuse niciodată, în cei treizeci de ani de portărie la intrarea principală pe domnul ministru .
Cinci minute își inspecta Teodorian principalii subordonați, portarii celorlalte intrări. Îi trăgea de nasturi să se convingă că țin, le aranja hainele să cadă bine, alunga cîte un fir de praf imaginar de pe caschete. ”La treabă!” le spunea el la șapte fără cinci. Teodorian își punea cu mîndrie șapca de șef-portar, își trăgea mînușile pe mîini, și trecea în spatele ușii să-l aștepte pe Leunucă.
La șapte fără cinci apăreau, încă nedezmorțite din îmbrățișările din noaptea trecută, telefonistele, mirosind a grăbit, a bachelită și a transpirație. Mereu în urma lor, prinzîndu-le și tachinîndu-le pe ultimele venite , apăreau furierii.
La șapte sosea Leunucă. Mașina mare, neagră, cu bot ca de rechin trăgea în fața intrării și Leunucă cobora repede, urcînd treptele cîte două, pînă spre ușa deschisă și ținută de către un Teodorian servil, aplecat de regulament la cinsprezece grade(cînd și cînd își verifica poziția cu un raportor mare de lemn).
Leunucă strivea sub pantofi covorul verde, pufos, care conducea la scările de marmură și la liftul principal, chestie nichelată și cu multe butoane, manevrată în bune condițiuni de Mituș, țigan împuțit cu mari merite, salvat de la o soartă crudă de însuși Leunucă.
Leunucă era tatăl, soțul și fiul Clădirii, primul între neegali-Leunucă, singurul iubit al clădirii, singurul dorit la acea oră, călca pe covoarele “de curat”, desbrăcate ca niște picioare de femeie desfrînată numai pentru el, pentru a-I ușura intrarea și trecerea. Pe Leunucă îl iubeau covoarele, carpetele, mochetele, plăcuțele cu diverse avertizări, îl iubeau zidurile și ușile, îl iubea mocheta verde, cenușie, maro sau roșie, îl iubeau pînă și alămurile scuipătorilor , țîșnitorilor și balustradelor care împînzeau clădirea cu sclipirile lor pale, îl iubeau toți. Leunucă nu iubea pe nimeni. Îi plăcea clădirea, o socotea potrivită scopurilor sale. Leunucă se iubea pe sine dar ar fi mințit, ar fi omorît, ar fi făcut cele mai abjecte lucruri dacă n-ar mai fi avut plușul.
Leunucă era regele neîncoronat al clădirii. Toți știau asta, inclusiv el.
După trecerea lui Leunucă, în spatele lui, pîș, pîș, Paralenghia, femeia lui de servici trăgea înapoi îmbrăcămințile covoarelor violate. Leunucă intra pe culoarul lui, în biroul lui, mîini nevăzute îi deschideau ușa , o închideau după el, îi luau haina, pălăria și bastonul,
"Să trăiți domnu' Leunucă, " îi ura Maura Laura, secretara , ridicîndu-se în picioare și salutînd .
”ȘȘt, șeful e supărat azi, șeful e supărat, supărat. ”-de la Paralenghia vestea se transmitea tuturor arhanghelilor mici, intermediari ce populau clădirea la ora aceea nevăzuți și neauziți-intrau în vibrație, de-abia așteptînd să transmită vestea celor simplii, celor obișnuiți.
Exact la șapte minute după ce Leunucă intra în birou ușa masivă de la intrarea oficială, trîntindu-se, dădea din cristalul gros semnal pentru ușile celorlalte intrări, care începeau să înghită oamenii veniți la lucru. Apărea cîte unul la început, de regulă un șef de birou, cărăbuș negru și lucitor. Apăreau apoi, în grupuri de doi-trei subșefii de birou și referenții principali, cărăbuși verzi, chitinoși-discutînd cu înflăcărare și gesticulînd masiv. Portarii intrărilor se aplecau ușor, șuierînd de efort, scoțîndu-și șepcile în fața șefilor și subșefilor, într-un balet pe care, un observator aflat într-o poziție propice l-ar fi găsit pe deplin coordonat. Coridoarele începeau să miroasă a cafea, de la bufetele din capăt. Mocheta groasă dintre birourile șefilor începea să fie frămîntată sub picioare-ușile îmbrăcate în piele să se deschidă, se auzea zgomotul apei care umplea pahare , spăla cești sau mîini.
Clădirea se dădea ca o prostituată voluptoasă amatorilor de pluș, pluș verde și plus roșu pentru oamenii de rînd, pluș albastru și albastru închis pentru șefi.
Clădirea însemna pluș. Pluș verde, roșu, albastru deschis, albastru închis. Pluș care apăra, ascundea sau dimpotriva întemnița . Pluș gros în birourile șefilor și pluș subțire, tocit, pe holuri.
Clădirea însemna alamă. Mînere din alamă, bare din alamă, ibrice și mașini groaznice, cu scopuri necunoscute, toate dintr-o alamă strălucitoare și veșnic lustruit.
Clădirea însemna lemn, lemn vechi, tocit, cu miros de bancă de școală și traversă dintr-o gară din cîmpie, lemn ieftin și lemn scump, abanos și santal pentru balustradele, tavanele și pereții tuturor celor ce însemnau ceva.
Clădirea însemna tot felul de animale exotice, grifoni, inorogi sculptați pe capetele scărilor, pe tavane, pe cornișe, diverși gargui despre care gurile rele spuneau că-și luau zborul noaptea și terorizau nefericiții din preajmă.
Clădirea însemna Micul Regulament 1 și Micul Regulament 2 și harta țării și diverse norme și normișoare, reguli și reglementări, toate pe hîrtii galbene groase, din ce în ce mai galbene, din ce în ce mai cenușii, afișate peste tot pe pereți.
Clădirea însemna tăblițe pe ușile birourilor, cămărilor, WC-urilor, chiuvetelor, debaralelor și în general a oricărui obiect prevăzut cu o ușă, tăblițe indicatoare ->Spre WC, Spre direcția V, Spre intrare/ieșire.
Clădirea se deschidea acelora care-i iubeau culoarele încălcite, slab luminate, întrerupte cînd și cînd de un pasaj numai geamuri, între diferitele corpuri, pasaje prin care se vedeau curțile interioare, ca niște pete, cu asfaltul jupuit și murdar.
Clădirea era în stare să urască, la fel ca și Emma-Lia , ura pasionat, nervos, acea ură de femeie ușor isterică ce se răsfață, animal fabulos care nu iartă și nu uită nimic. Se povesteau întîmplări groaznice, cu furieri care nu mai fuseseră găsiți niciodată, cu șefi de birou din care rămăseseră doar nasturii jiletcii, cu secretare care mai apucaseră să scoată doar un țipăt.
Copilul clădirii era Culoarul mare, el și numai el, singurul care străbătea clădirea, din corpul A spre corpul H. El și numai el, dintre toate întortochieturile merita numele de culoar datorită întunecimii sale, întreruptă cînd și cînd de lumină, în pasajele de trecere mărginite pe două părți de ferestre. Culoarul mare mirosea a tristețe și a umezeală, a cîine părăsit și mușcate, era un culoar cu o personalitate foarte bine conturată, un copil neiubit, abandonat și regăsit apoi din lehamite, puteai să auzi Clădirea bodogănind că i-a stricat viața, că ar fi putut să ajungă balerină, Culoarul mare știa că nu e iubit și făcea și el ce putea, puteai să fii refuzat, din prima zi de activitate și torturat de acel culoar pînă la ieșirea la pensie. Se șoptea de curieri morți de oboseală și epuizare din cauza nălucirilor emanate de Culoar, indicatoare false, tăblițe către nicăieri, mirosuri iluzorii de bufet, care-I opriseră să ajungă la timp acolo unde aveau treabă. Chiar și Teodorian, intimul clădirii își scotea cascheta atunci cînd trecea pe culoar. Culoarul însemna viață, țîșnitori nichelate , cilindrii pentru poșta pneumatică și lifturi pentru corespondență, însemna săruturi schimbate pe furiș, ciocniri nas în trompă, țigări palmate discret, nu care cumva să vadă Leunucă fum. Culoarul însemna moarte, speranțe prăbușite la deschiderea unei uși, atacuri de cord, crahuri la bursă, cutremure, dragoste neîmplinită.