- Doctore, deschide fereastra, sa intre vazduhul peste noi.
- De ce ma numesti astfel ? Stii doar ca nu sunt doctor.
- Fiindca ma doare sufletul... Simt ca avându-te aproape, ma vindec de singuratate. Lasa-ma sa te numesc astfel, altfel nu mi-as putea deschide sufletul...si am atâtea zagazuri in calea puhoiului de lacrimi, neplânse, dar izvorâte din atâtea cuvinte nespuse, neauzite, din atâtea dureri, ce sunt si nu sunt ale mele ...
- Bine, spune-mi cum vrei...Mi-ar fi facut bine, sa te aud spunându-mi pe nume. Depersonificarea mea, imi pare iar o instrainare, dar daca te simti mai bine asa...iti fac jocul...
- Doctore, nu-mi transmite starea ta de insingurare...Nu te depersonific, asa cum spui, stiu sa-ti spun si pe nume, dar n-o pot face acum...cu apelativul acesta imi esti mai aproape, si am nevoie de un doctor de suflet...
- Oare eu sunt doctorul, sau tu? Cuvintele tale, vocea ta sunt pentru mine leacuri de neinlocuit...Vezi, parca ar fi intre noi un fluid sonor ce curge când de la tine inspre mine când invers...Asa, ca o multumire - vecina cu linistea...Nici nu stiu cine este cu adevarat doctorul in povestea asta a noastra...
- Sincer ?! Nici unul dintre noi. Nici bolnavi –bolnavi nu prea suntem...dar hai, ramâi tu, in rolul de doctor, esti mai mare, ai mai multa experienta...si apoi , vreau sa ma alint ca o pisica... blânda, ca o felina domestica...
- Hai, hai...ca stiu eu cât de domestice sunt felinele, când nici nu te astepti scot ghearele... In fine, accept, sunt doctorul, de vindecat asa pacienta cum esti, cred ca tu ma vei vindeca pe mine. Asta faci de când te stiu, umbli numai cu vorbe bune printre supararile mele... Ma vindeci de neincredere, de singuratate...de indoiala ce –mi tot atine calea printre oameni si fapte...
- Doctore, m-ai ametit de când te tot invârtesti in jurul patului meu, n-ai obosit ? Ia-ti un scaun si stai intr-un loc.
- Nu-mi place sa stau pe scaun, ai dreptate ma invârt in jurul patului tau, in speranta ca te vei da putin intr-o parte sa pot sta si eu... Imi plac mâinile tale, mângâierea lor e plina de povesti... Stiai ca mâinile tale stiu povesti de iubire ?
- Doctore, fii serios ! Sunt o pacienta contagioasa, nu ma atinge... Nu-i cazul sa-ti lipesti buzele de mâna mea, m-ai face sa te mângâi, as trece bariera dintre vis si realitate...suntem in poveste , nu ?
- Niciodata n-ai vreme de realitate...Despre ce vis vorbesti ? De câta vreme stam treji amândoi ?De câta vreme strabatem singuratatea amagindu-ne ca am fi impreuna ?
- Ce faci, in loc sa ma vindeci , ma imbolnavesti de indoiala ?
- Chiar crezi ca pot eu sa te vindec ? Crezi ce spui ? Tu nu vezi ca sunt mult mai bolnav ca tine ? Am obosit sa stau pe scaun si sa te privesc, daca tot crezi ca nu e vremea sa trecem peste linia orizontului , lasa-ma pe mine in pat si treci tu pe scaun.
- Doctore, te intreci cu gluma ! Sunt , totusi de acord. Schimbam locurile, rolurile, voi sta eu pe scaun.
- N-ai putea sa scoti scaunul din decor ? Este prea inghesuit peisajul si cu amarâtul ala de scaun pe care tocmai vrei sa te asezi.
- Incepi sa ma superi ! Ai vrea sa scoatem scaunul din decor, tragând nadejdea ca, obosind, am sa ma asez in cele din urma in afurisitul ala de pat bolnav...Da, patul e bolnav...bolnav de nervi. Daca iti fac pe voie si scot scaunul din decor, vei obosi privind-ma cum ma fâtâi pe aici ca un titirez...
- Hai sa incercam. Uita-te in ochii mei. Sa vedem daca o sa –ti mai arda sa defilezi asa de colo - colo...
- Poftim , ma uit. Si ce daca ma uit ? Crezi ca nu stiu ce privire hipnotica ai ? Tu se pare ca ai uitat ca ochii mei sunt oglinda ochilor tai...Hipnoza destinata mie, te-ar adormi pe tine... Adormit nu-mi mai esti de nici un ajutor. Am nevoie de tine treaz, lucid ! Doctore, nu ma pacalesti ...
- Imi ies din fire cu tine, ce tot imi spui “ doctore, doctore...” când vezi destul de clar, ca eu sunt bolnav de tine, când stii ca esti medicamentul de care am nevoie...
- Gata, gata... ai dreptate. Trebuie sa ne vindecam amândoi. Fara medicamente, fara bisturiu...Ce temperatura ai tu ?! Tot 45? ? 45? ale tale + 45? ale mele fac 90? , suficient pentru un incendiu....Ori eu nu prea vreau sa iau foc...om scapa noi de boala, dar la temperatura asta putem scapa, definitiv si de noi...mai avem ceva treaba in lumea asta...nu-i cazul sa vedem o flacara si un morman de cenusa....Hai sa gândim la rece... Sa facem rost de un soi de gheata !
- Pe arsita asta tu, vrei sa gasesti gheata ? Unde ? Nu vezi ca parca s-au aprins si peretii ?
- Domn doctor, parca s-au aprins...dar nu s-au aprins...Gheata de care vorbesc se numeste – luciditate ! Asa ca , jos din pat...scot patul din decor...pun pe jos niste maracini...daca nu stii ce-i levitatia, vei cam sângera...dar sigur te vei racori...
- Ai niste idei... auzi, maracini ! La temperatura asta, n-as simti nici piroane infipte in podea...
- Scot si peretii din decor... Te iau de mâna si mergem in poiana, la fântâna cu ciutura . Tragem o betie cu apa. Vedem noi apoi, daca om mai fi sau nu bolnavi.
- Ce spui soro, apa chioara crezi ca o sa ma vindece de tine ?
- Apa nu e chioara... Apa este mult mai desteapta decât iti inchipui tu...Te-ai gândit vreodata ca apa noastra stie chimie ?
- Orice apa stie chimie...nu dizolva apa aproape totul ?
- Apa, cuvântul acesta numai in limba româna stie formula chimica a apei...
- Iar te joci ?
- Vorbesc serios, nu ma joc de loc. Formula chimica a apei este H20 , dar este vorba de H – O – H, litera A este asezata simetric in jurul literei P ca in formula chimica...si apoi litera A , fiind prima in mai toate alfabetele...este numarul 1 intre litere – sunete...intâmplator sau nu, greutatea atomica a Hidrogenului este 1...si a Oxigenului este 16...dar litera P ocupa si ea, poate tot din intâmplare pozitia 16 in câteva alfabete ale limbilor vorbite si azi... Si ca sa vezi ce cuvinte destepte avem...o sa-ti spun si povestea cuvintelor OM si POM...
- Cunosc si astea chimie ?
- Cam da...Corelând toate literele elementelor chimice, tinând cont si de izotopi, stim deja ca litera P, este Oxigenul...element comun omului pentru a trai, dar si pomului care il produce... Nu mai stiu acum exact...nu-s tocmai un manual de chimie...dar litera O este parca un izotop al carbonului si M parca un izotop al oxigenului...Dupa ce ne intoarcem din fantezie o sa-ti spun exact...Pâna atunci, hai sa bem apa desteapta, stam sub pomul acela inflorit...si-am sa-ti spun cele mai frumoase povesti , pe care le stiu mâinile mele când te ating...




PISCUL CA PRAPASTIE




- Doctore, cred ca nu ma vei mai vedea, nu pot accepta consultatia unui doctor ce este deja bolnav... ce nu vede, nu aude nimic din ceea ce-i spun eu a simptomatologie ... Vezi, doctore, ca nu vezi literele despre care iti spun ca s-au imbolnavit? Ce fel de doctorat in litere ti-ai luat? !
- Nu ti se pare ca esti obraznica? Sunt doctor in litere, nu medic. Si mi-am luat doctoratul in literatura. Nu stiu daca vei gasi un medic care sa inteleaga tot ceea ce-mi spui tu mie despre litere... Si vad, chiar si aud... numai ca nu te pot ajuta eu, si nu tu esti bolnava de literele astea... Despre literatura ta, lasa-ma sa ma iau cu mâinile de cap. Treci peste toate limitele definitiilor de parca ai fi crescut in jungla. Lirica ta, sparge melodios versul acolo unde un altul l-ar fi lasat sa curga... La tine totul pare val si stânca, inalt si adânc, dar fara trepte, fara vai, fara culmi... Literatura ta este stranie, asa cum este si povestea asta a literelor. Si tu esti o fiinta stranie, o poveste stranie...
- Nu este nici un fel de poveste. Si nu ma lua pe mine cu literatura. Poezia este pentru mine ca o limba materna, aici este un semn de nebunie, sunt anumite boli psihice in care bolnavii ca să zic asa, zic a chiar se exprima involuntar in versuri... Pentru mine, uneori poezia, este ca un prag de nebunie... din cauza asta nici nu-mi face placere sa ma laud cu faptul ca as fi poeta... recunosc insa, ca am nevoie atunci când scriu poezie, de o stare speciala, revolta, mânie, gelozie... si mai este vorba de un anumit soi de dor... poate si de un anumit fel de iubire, dar toate starile acestea având comun un sentiment de revolta, uneori intens, alteori abia perceptibil. Scriu poezie mult mai usor intr-o anumită stare de mânie... Si atât de rar intr-o stare de duiosie... poate că si eu sunt intr-un anumit fel nebună...
- Vrei sa ma faci sa cred ca poezia este o forma de nebunie?
- Nu-mi pasa ce crezi sau nu, eu stiu ca este o activitate cerebrala oarecum negativa, furia, revolta de obicei maresc adrenalina din sânge, tinând cont de autocenzura impusa de regulile de comportament social, ma manifest scriind poezie. Sunt un om citit, mi-au trecut prin mâna foarte multe carti, ei bine la furie, ideile si cuvintele imi vin din biblioteca subconstientului destul de artistic... Si in pictura, am nevoie tot de o stare speciala pentru a picta, imbina culorile in asa fel, incât, sa-mi placa in primul rând, mie ceea ce fac. In loc sa scriu sau sa pictez, pentru a ma echilibra psihic, as putea tipa, plânge, sau eu stiu orice actiune din acestea de descarcare a acumularii de energie negativa.
- Cu tine nu se poate sta de vorba! Tu ai toate raspunsurile si nu accepti nici o intrebare... cred si eu ca nu esti normala... ai in mintea aia a ta – atâta informatie incât dialogul cu tine iti pare tie in primul rând o povara. Vezi, de ce se spune – “Fericiti cei saraci cu duhul” ?! Ai observat ca nu-ti gasesti interlocutori in a dezbate sa zic si eu - Boala literelor de care imi vorbeai? Câti dintre cei cu care ai vorbit despre povestea literelor au inteles ceva?
- Oh, doctore, eram aproape convinsa ca ma voi intelege cu dumneata... dar dumneata prin adânca specializare in litere – literatura, nu stii nimic despre bio- chimia-fizica, nu ce se afla in manualele de cultura generala, ci in studii aprofundate... si vezi, nici macar nu exista un manual care sa-ti dea toate informatiile pe care le-am adunat eu in creierul meu, fiindca nici una dintre stiinte nu-i simpla, sunt discipline complexe... ori pentru a dezbate problema literelor – e necesar sa stii totul despre tot... Eram aproape convinsa ca esti “Nebunul” ce m-ar putea intelege si ajuta.
- Unde crezi ca ai sa gasesti un nebun care sa invete atâtea lucruri? Tu vrei absolutul... Vrei sa lipesti o oglinda uriasa, sparta din nefericire, in mii si mii de cioburi. Si stii, nu pot spune ca nu ai avea dreptate, atâta doar ca nu inteleg cum de ti-a venit ideea sa ei litera, sa o transformi in sunet, in cifra, in element chimic, in unda luminoasa... si uite ca nici nu mai stiu tot ce ai pus tu la lucru pentru a sta de vorba cu literele...
este interesanta teoria ta, este o revolutie, numai ca in contextul actual, material si vai de loc spiritual, nu stiu cine ar fi interesat de ceea ce spui. Si la ce ar folosi , cui ar folosi acest, sa-i zicem adevar – ipotetic?
- Ma superi, vorbesc de-o medicina a psihicului... si nu ma lua pe mine cu valoarea spirituala când vorbim de litere... sunt mult mai materiale decât iti trece tie prin cap. Chiar si gândul este material...ori daca gândul este material, energie, de ce ar sta cuvântul, litera mai prejos, sunetul? Poftim, venim la tine acasa... in literatura. Blestemul, descântecul este format din cuvinte... de ce primul - imbolnaveste si al doilea vindeca?!
- Intram in misticism vrei sa zici, nu la mine acasa... Sunt superstitii, ar putea fi vorba de o anumita autosugestie... intri in pagânism...
- Te contrazic, sunt oameni care s-au imbolnavit – blestemati fiind, fara a auzi blestemul respectiv, sau sa li se fi spus ca au fost blestemati. Sa nu-mi spui de coincidente, fiindca nu cred in coincidente. Am studiat putin si telepatia, atât ce-am gasit tiparit prin biblioteci... Si nu mai fa pe Toma Necredinciosul, fiindca in misticismul acesta – paranormal ( normal) crezi si tu... Exista literatura de specialitate, ai cunoscut si câtiva indivizi cu puteri iesite din comun... eu nu cred in miracole, nu ma grabesc sa explic ceea ce nu stiu sau nu pot face eu, prin termenul de miracol. Spun ca sunt anumite manifestari pe care nu am stiinta suficienta pentru a le explora si descrie.
- Auzi, zaludo, tu n-ai nici un Dumnezeu?
- Ba da... Si tocmai fiindca am, vreau sa stiu de ce sunt literele mele destepte, si ce anume pot face bun cu desteptaciunea lor... M-am saturat de boala asta generala din jurul nostru, si uite eu cred ca literele, adunate in cuvinte potrivite, ar putea vindeca lumea la cap, la creier... Fiindca, a scrie – scriitor fiind, poti transmite celor ce te vor citi, informatii ucigatoare in timp, sau dimpotriva, informatii cu care sa poti vindeca oamenii... te-ai gândit vreodata ca noi nebuni de poeti, putem imbolnavi sau vindeca pe acei care ne citesc poeziile, povestirile, numai fiindca noi nu stim ce putere au cuvintele, literele, tonalitatea lor?!
- Nu stiu daca cititorii tai se imbolnavesc sau se vindeca, pe mine oricum m-ai innebunit. Ai niste idei... ce pot sa-ti spun? Oricum tu ai ideile tale, si dupa ce vii si pleci ca furtuna, ramân cu o multime de intrebari, si ca sa fiu sincer, in primul rând ma intreb cum as putea sa te ajut, de unde sa gasesc un nebun mai nebun ca tine, ca mine, ca sa termini o data cercetarea asta ,care iata, ti-a ajuns singurul motiv de existenta.
- Imi pare rau, doctore, nu vreau sa te innebunesc si eu... scrii si dumneata poezie, ai propriile dumitale revolte, ai niste coordonate sociale, niste limite intre care nu vrei sa pari ridicol... Nu-ti face probleme din cauza mea... ma voi descurca eu... cât de curând ma voi inchide iar intr-o biblioteca... sunt atât de aproape de afla cifrul... Am venit sa-mi iau ramas bun... sa nu plec asa. La urma urmei, dorind sa-ti dovedesc câte ceva din nebunia asta desteapta... m-ai ajutat, m-ai ambitionat sa nu parasesc drumul pe care am luat-o. Nu-ti promit ca voi ajunge la final... Voi incerca sa scriu ideile principale... sa le las undeva la vedere... va continua cineva ce am inceput eu... s-ar putea ca timpul sa fie singurul meu dusman.
- Stai, mi-ai promis ca-mi spui ceva, despre deuteriu...
- Da, vezi doctore, Ion Tugui ne-a fost prieten, mai mult confident mie, mai mult prieten dumitale, am citit ultima lui poezie, se lasase de versuri, si dumnealui i se parea poezia prea incifrata pentru tot ceea ce voia sa comunice semenilor sai. Ei bine in poezia asta, reia finalul din Solemnitatile umilitilor, cu acel tulburator – NICIODATA OM. Vorbeste de intoarcerea in imperiul Deuteriului... Mai ti minte ca ti-am spus ce cred eu despre Hidrogen, ca acesta este vinovatul si cheia a tot ce este dincoace de Dumnezeu. Ori Ion Tugui, inainte de a muri, scrie o poezie, pe care o lasa in masina de scris... vorbind de imperiul acestui deuteriu, ce este de fapt un izotop al Hidrogenului.
- Intram in chimie?
- Cam da, micro-macro cosmochimie. Dar hai sa nu te plictisesc prea mult. Informatia a tot si a toate cred ca se afla in hidrogen, acesta se transforma in timp in altceva, in mereu altceva... desigur, energia dezvoltata si inghitita de aceste reactii fizico-chimice este inca necunoscuta in totalitate...cu toate ca in conditii de laborator, in cercetare pe hârtie si-n calcule stiinta a ajuns destul de departe. Izotopii au fost studiati... ei bine, cunoscând povestile izotopilor incepi sa vezi cum ia nastere din starea gazoasa in final starea solida si invers... Povestea pe care mi-au spus mie literele adunate in cuvintele uzuale – simple, ale limbii române stiu aceasta chimie, stiu astrologie, nu le-a invatat nimeni ceea ce stiu, dar stiu. Mi-e dor de Ion Tugui, si uite, nu l-am mai visat parca de o 100 de ani... M-ar interesa ce stie acum despre acest imperiu al deuteriului... Numai ca cine trece dincolo, nu prea se mai intoarce sa stea de taina cu nimeni... El credea - oarecum in reâncarnare... cine stie poate se va intoarce... Eu nu mai visez, cred ca m-am imbolnavit, nu mai tin minte ceea ce visez, nu mai dorm suficient si profund... sunt cu nervii la pamânt...
- Poate ca ar trebui sa-ti iei o vacanta, sa urci putin la munte, dar sa te duci singura, sa lasi putin toate problemele realitatii tale. Fiindca degeaba te prefaci ca nu vezi uriasele probleme ale celor din jurul tau, in mod special ale celor din familia ta, viata lor, plus cautarea asta printre mii si mii de carti, te-a epuizat.
- Cam ai dreptate, doctore... ar fi trebuit sa-mi aleg pustnicia, pentru câte gânduri am de strabatut, numai ca m-am luat dupa gura lumii, si-am intrat in hora vietii comunitare... si nici nu stii ce dor mi se face mie de mine uneori, atunci când tot trebuie sa fac câte ceva pentru altii, constatând cât timp imi manânca aceste activitati. E greu sa fii un animal domestic, atunci când ai o fire salbateca. Face si asta parte din lectia de iubire pe care mi-am impus-o.
- Iar ma doctoresti, si niciodata nu vrei sa-mi spui pe nume... Când vii aici, oprindu-te in prag, imi vorbesti mie, sau vorbesti cu tine luându-ma eventual ca pe un martor al propriilor tale gânduri?
- Nu stiu sigur, doctore... S-ar putea sa ai dreptate... Stii ca desi ma uit la dumneata, nu te vad? Vad atâtea lucruri..., pe dumneata insa, nu te vad niciodata, si nu numai, nici macar nu te aud cum as dori sa te aud... te privesc, stiu ca esti lânga mine, dar nu stiu daca ti-ar placea sa auzi ce vad eu când te privesc.
- Cam stiu ce fel gândesti, stiu ca vezi ceea ce vrei sa vezi, ceea ce iti imaginezi tu... te citesc din prima clipa in care mi-ai venit cu toate florile alea in brate. Recunosc, nici eu nu te stiu pe tine ca pe o imagine anume, transmiti starea asta a ta si altora... as putea spune ca semeni cu o poveste a unor umbre care sunt si nu sunt... Tu vezi in mine un fel de spatiu, eu vad in tine un fel de timp.
- Doctore, de ce nu suntem noi ca toti oamenii? De ce nu pot si eu iubi un ceva anume, de ce trebuie sa iubesc totul neiubind nimic concret?!
- De-as stii acest lucru, as fi eu insumi fericit. Si totusi, când nu vii, te astept ca pe o fericire, când esti aici, prezenta ta ma doare, uneori as vrea sa-ti fac rau, sa te jignesc, sa te alung... apoi ma tem ca vei pleca definitiv... desi niciodata nu vii cu adevarat pentru mine...
- Aici gresesti, nu prea plec, de atunci de când am venit... mi-au crescut sub pasi radacini... sub pasii gândului. Trebuie sa smulg din mine, ne otravim reciproc... Ne cautam exact acolo unde nu putem fi, si nici macar nu-ti voi explica ceea ce vreau sa-ti spun... Ne este teama, teama de teama... si cred ca nici nu ne dam seama cât rau ne facem, ocolind din cauza fricii subiectul pe care daca l-am lamuri, nu ne-ar mai impiedica sa comunicam sincer despre tot si toate.
- Pui degetul pe rana... Cum si de ce mi-ar fi mie teama de tine? Nu mi-ai facut niciodata rau, desi pastile amare mi-ai oferit din când in când... Mierea cuvintelor tale are gust acru-amarui... Si daca tot vei pleca, lasa-ma sa-ti spun ca mi-ar fi placut sa te frâng ca pe o pâine, sa te manânc chiar, atunci când intrebarile tale raspunsuri, ma biciuiau a senzatie de tinerete intoarsa ca o pofta de drum in mintea mea. Dar tu nu stii sa iubesti, sau stii sa-ti infrânezi foarte bine sentimentele... eu nu pot si nici nu vreau sa despart dragostea de iubire asa cum faci tu. Taci, nu ma intrerupe... daca ma opresc n-as putea sa-ti spun ceea ce nu ti-am spus niciodata.
- Mi-ai spus, cu ochii... numai ca eu, nu ca femeie venisem sa-ti cer ajutor... Sunt femei pe toate drumurile, dornice de dragoste, dornice de iubire... le intâlnesti, le-ai intâlnit si le vei mai intâlni... Nu te judec, nu te mai judec. Am fost si eu pe punctul de a ma indragosti, dar m-am oprit la timp. Este interesanta senzatia asta de a fi indragostit... fizico-chimic ai parte de niste transformari energetice deosebite... e bine sa fii indragostit... numai ca ma simteam rea, rea cu mine, neinduplecata... dar nu crezi ca ar trebui sa schimbam subiectul?
- Poti schimba predicatul, subiectul când e vorba de dragoste nu poate fi schimbat. Când nu este vorba de dragoste, poti schimba totul, subiect, predicat, timp, spatiu... orice... Vorbesti cu un om bolnav, am tot schimbat subiecte, si uite, ultimul subiect m-a schimbat pe mine...
- Ma bucur sincer, ca sunt dincoace de linia suferintelor tale... stiam ca vei ajunge aici, numai ca nu puteam sa-ti spun povestea pe care o traiesti azi, chiar daca te-as fi prevenit, filmul acesta trebuia sa se desfasoare oricum. Cauti un original, o opera de arta, numai ca... ai parte doar de copii ordinare... sunt atât de bine realizate incât, nu stiu daca ai sa intelegi vreodata unde este originalul pe care il cauti de când te stii.
- Ma faci sa ma simt vinovat... Desi esti mult mai vinovata tu. Daca tot stii atâtea de ce nu-mi spui ceea ce stii? Spune-mi macar acum, inainte sa pleci si sa inchizi afurisita aia de usa in urma ta... la naiba, habar n-am de ce ma doare si prezenta ta, dar si iminenta ta plecare... Spune-mi ceea ce nu stiu.
- Nu stii atât de multe lucruri... n-as sti cu ce anume sa incep... multe din cele pe care nu le stii, te-ar plictisi, altele, aflându-le ti-ar ceea stari de remuscare, de zadarnicie... Nu te pot ajuta eu, doctore... mi-as fi dorit sa fiu medicul dumitale... dar nu sunt... si nici nu pot fi... sunt prea bolnava....

***
Apa, soarele, luna, afirmatia si negatia da si nu, sunt primele repere pe care trebuie sa le inteleg structural, sunt comune, uzuale, cat si cuvintele familiale – mama, tata, sora, frate, copil, batrân, femeie , barbat. Stiu ca APA, doar in limba româna si-a pastrat in denumire si formula chimica, nu poate fi o intâmplare, la fel cum nu poate fi o intâmplare ca negatia in mai toate limbile isi pastreaza ca sunet initial litera N, desi, aici, in limba româna, avem si acel Ba, o negatie de o alta factura, as putea spune ca acest BA, are radacinile in intr-un fel de a invalui o afirmatie ce trebuie sa ramâna un fel de ghicitoare... Fiindca acest Ba pare foarte apropiat de DA, dar in nici un caz nu este da. Este un da strecurat printre dinti, un posibil da ce nu va ajunge la maturitate faptica, dintr-un anumit subiectivism negativ.
- Ai putea gândi cu vorbe? Stii doar ca-ti aud gândurile... Desi, acolo intre cuvinte, preferi sa fii singura, pentru a intelege mai bine, ce s-a intâmplat atunci, demult, când Dumnezeu a imprastiat neamurile... S-ar putea sa ai dreptate, ceva i-a speriat pe oameni, socul psihic ar fi putut in cadrul unor grupuri restrânse de oameni, aflati in bajenie, izolati unii de altii sa le modificat unora pronuntia unor cuvinte, dar in cadrul unor afectiuni psihice mai grave, le-ar fi putut modifica chiar si continutul acelor cuvinte... cuvinte alterate, care s-au mostenit apo astfel... Este posibil, cum la fel este posibil ca afectiunile psihice, datorate conditiilor noi de mediu, alimentatiei in care compozitia chimica diferita a solului sa fi fost o alta cauza a acestor modificari in cuvinte, cuvinte care, asa cum spui tu, ar fi fost la inceput comune, in acea limba comuna disparuta azi...
- Doctore, limbile au mai fost schingiuite si prin slefuirea si incriptarea de care anumite tagme privilegiate aveau nevoie pentru a ascunde anumite – secrete - ce nu trebuiau cunoscute de neinitiati... doamne, vezi, de-as avea acces la Biblioteca secreta a Vaticanului... multe din necunoscutele ce ma framânta isi au acolo raspunsul... Si stii, mi-e ciuda pe dumneata, ai fost acolo, ai vazut ce ti s-a dat voie sa vezi, dar orb cum esti n-ai vazut ce-as fi vazut eu... Ma iarta, mai mut simt ca eu as fi vazut altceva decât niste manuscrise vechi ... importante, si din punctul dumitale de cercetare, nu stiu ce-as fi vazut eu, oricum as fi vazut altceva... dumneata n-ai vrut sa vezi nimic.
- N-o scoatem la capat... Mai bine pleaca, nu mai suport sa ma jignesti toata ziua. Lasa-ma asa orb, du-te cu chimia ta la toti dracii... când o sa ai chef sa dialoghezi, intoarce-te... poti monologa si departe, nu-i cazul sa ma jignesti fiindca nu stii ce este ala un dialog.


Soapta ultimei taceri

Tind spre o anumita nemurire organismele unicelulare... Cu cât organizarea complexa este mai evidenta, in organismele pluricelulare, cu atât mai aproape este degradarea acestor organisme, inspre un fel de minus infinit, de parca materia insasi s-ar simti in siguranta cât mai aproape de simplitate... Basmesc, citând studii facute de altii... Poetii vorbesc de iubire, de viata, arzând, aparent constienti de o nemurire in spirit... si tocmai frica de moarte, este aceea care ii indeamna sa se agate de materie – iubind. Poezia prag intelectual, nu este decât o refulare a dorintei uneori bine stapânite – de a se apropia de persoane de sex opus, subiecte literare (muze), tocmai din aceasta frica de moarte personala, invinsa prin dragoste si evident procreare ce este la urma urmei viata, un “eu” prelungit, modificat – totusi viu, inspre o anumita nemurire...
Asa-mi trebuie daca citesc psihanalizele lui Sigmund Freud. Alunec printre gânduri... incercând sa-mi explic aspecte din viata imediat apropiata. Imi lipseste domn doctor, si nici nu stiu daca m-a gonit el sau daca l-am deceptionat eu plecând de la capatul firului de gând...

La inceput a fost cuvântul. Câte unul singur pentru fiecare lucru sau stare. Oamenii se intelegeau intre ei, au facut un turn inalt pentru a ajunge la Dumnezeu si a vedea ce si cum. Dumnezeu s-a infuriat, acelasi Dumnezeu care era si cuvânt, i-a risipit pe oameni si le-a stricat intentiile... dar si limbile ...
Ceva din povestea aceasta ma face sa cred ca spaima a stat la baza aparitiei limbilor vorbite azi pe pamânt. A existat o limba comuna, exista inca unele din cuvintele acelei limbi comune. Se stie ca exista anumite boli psihice in care indivizii atinsi de boala dau in bâlbâiala, pierd sensul unor cuvinte, stâlcesc pâna la deformare cuvinte, sau pur si simplu denumesc cu alte cuvinte stari sau lucruri, fiindca nu-si mai aduc aminte cuvintele initiale. Deci, e vorba de spaima, apoi de imprastierea oamenilor pe toata suprafata pamântului. Fenomene naturale sau nenaturale au contribuit si ele si la spaima initiala, dar si la izolarea unor grupuri de populatii, ce in timp au vorbit limba celui mai puternic individ al comunitatii respective. Apa este sigur unul din aceste cuvinte. Poate asa se explica faptul ca apa noastra se gaseste in alte limbi ca: engl. water, fr. eau, ger. wasser, it. aqua, ol. vater, pol.(slav) voda, sp. agua, sued. vatten, ung. vizet. In unele limbi, apa pare as aduce aminte ca poate sta intr-un Vas (de la ger. Wasser) sau ca poate curge printr-un vad ca in slavul voda, engl. water... unde d ar fi trecu spre t. Este o ipoteza, nu o certitudine... Focul insa, ce pare a fi cauza spaimei colective, desi apa-potopul este consemnat in diferite legende a unor popoare diferite nu doar spatial ci chiar temporal. Potopul ar povesti de un fenomen mai recent focului, când oamenii erau deja imprastiati, ca si cum potopul ar fi fost altul pentru populatii ajunse deja cu graiuri total diferite.... Sa luam FOCUL: fr. feu, engl. fire, ger. feur, esp. fugo, fuoco. In fine nu am focul in limbile slave, parca rug, in limbile arabe, turca, si in mod special in limba greaca... Eminescu spune ca lumea de la greci s-a stricat. Si cum turnul singuratatii m-a inchis aproape ermetic in dialogul cu toate cartile astea... m-am dezvatat a mai pune mâna pe telefon, m-am dezvatat a mai iesi in cetate, sau a mai deschide usa, când un alt insingurat din plictiseala sau curiozitate imi bate in poarta, si uite chiar as sta de vorba cu cineva... dar mi-e peste putinta sa mai accept interpretari uneori jignitoare legate de aceste intrebari-raspunsuri ce ma ard intr-o gheata lucida.
Si mi-e dor, dureros dor, de doctorul literelor mele, prietenul meu de taina, singurul care ma face de altfel sa prind pofta de drum, de viata, de cântec in mai toate dimensiunile cunoscute mie... Imbufnare copliareasca. Ce-o fi facând acum? Cine i-o mai sprijini tocul usii a venire in prag de plecare? Stiu si eu? Poate vântul, poate noaptea, sau cine stie ce umbra de-a mea pierduta atunci departe la facerea lumii... Iar o iau razna... si dictionarele astea deschise pe masa mea ... A venit un fel de vara... peste ceea ce ar fi trebuit sa-mi fie primavara. Din iarna zdup in vara... cu livezile astea ce mi-au umplut dintr-o data ochii de floare... de frunze crescând in verde crud – spectaculos. M-a cuprins un fel de toropeala... O linste ca dupa terminarea tuturor furtunilor... doar dorul acesta dureros nu ma lasa... nu ma lasa sa ies val vârtej din casa si sa alerg jumatate de timp, jumatate de spatiu... a naibii teama de teama. Ar trebui sa ridic telefonul acesta care suna insistent de peste un ceas... De ce-o suna asa... doar ma prefac ca nu-s acasa...Cine ar pute stii ca sunt aici si ma tot uit pe cerul acesta albastru lipsit de orice nor?
- Alo, da.
- Si daca esti acolo de ce ma lasi sa cred ca esti dusa aiurea pe coclauri?
- Chiar acolo sunt, pe coclauri... ratacita... doctore, ma bucur ca ai spart gheata... In vara asta mascata inghetasem de tot... Ce se mai aude pe acolo? Ce mai faci... Pe cine te mai superi? Pe cine mai certi?
- Pe toata lumea! De tine mi-era dor, asteptam sa te intorci... Tocul usii mele e gata sa se prabuseasca, se invatase sa-l sprijini tu... Mai vii, sau stai acolo la masa aia plina cu cai verzi ?
- Unde ai vazut tu, masa cu cai verzi? Nu poti sa fii o singura data - gura de miere?
- Nu. Am diabet... De când n-ai mai venit – linistit de tot, as mânca numai pelin cu sare, si daca n-ai sta inchisa in casa, te-as strânge de gât... Imi lipsesti, nu am cu cine ma certa, nu mai stiu ce-ti fac cuvintele... Chiar asa tu ce mai faci... n-ai innebunit de singuratate?
- Nu mai pot innebuni, sunt “nebunita” de mult... Tocmai privesc cum pocnesc florile prin livada... Nu-s chiar asa singura... Respir vazduhul acesta inmiresmat, beau o cana de apa adusa de la fântâna si zac , n-am chef de nici un cuvânt, desi am deschise vreo zece dictionare pe masa cu cai verzi... Cred ca stau asa de o saptamâna... De ce m-ai sunat, totusi?
- Ai tot venit la mine, ce-ar fi sa ma inviti macar o singura data in sanctuarul cuvintelor tale? Am treaba pe tarmul fericirii. M-ai ajuta imens daca mi-ai deschide usa pentru un ceas, pentru o saptamâna, pentru...
- Nu te intinde... nu poti stii cât vei rezista fara sa te infurii in prezenta mea... S-ar putea sa nu rezisti mai mult de zece cincisprezece minute...
- Ce raspuns e acesta? Ma primesti sau nu?
- Da. M-ai facut curioasa, chiar am sa cronometrez clipele pe care te-ai decis sa mi le oferi...Pun de-o cafea?
- De unde stii ca sunt atât de aproape.
- Nu stiu, simt.
- Urc in câteva clipe. Nu beau cafea, un pahar cu apa rece e singurul lucru pe care ti-l cer...


Veste poveste... articolul meu trimis unui Congres istoric, a aparut intr-o revista de a carei existenta am aflat abia dupa ce mi-au publicat articolul... Articol cu tenta anonima, numele meu s-ar fi sters din calculator, desi le-ar fi fost usor, sa caute locul de unde l-au praduit, pentru a se respecta in primul rând pe ei ca jurnalisti, si apoi pe mine ca autor al acelui articol. Au revenit cu o nota rectificatoare, la doua saptamâni, fara scuze, fara un banal multumesc, ca si cum furtul intelectual, publicarea unui articol intr-o revista, fara acordul autorului, este o practica fireasca, si nici de cum un fapt penal. A, directorul publicatiei respective, mi-a trimis un mesaj, prin care ma anuntau ca ei au de mult acest articol de la domn doctor, ca li s-a parut interesant... si ca atare l-au publicat. Atât... am si eu o multime de carti si articole, poezii si alte alea, incredintate de tot felul de oameni cu care am intrat in contact... dar nu mi-am permis sa public nici un rând din acestea toate, fara sa mentionez autorii, punând ghilimele necesare, respectând munca intelectuala, folosind in josul textului si o bibliografie adecvata, citatelor folosite...
Ma bântuie nedreptatea ce mi s-a facut, lipsa de solidaritate a domnului doctor ce urca in clipele astea pâna la mine, si nu stiu daca ma voi stapâni acum in a nu exploda in reprosuri tardive... Aproape azi, simtindu-i pasii, departarea imi pare stare de fapt. Nici un foc nu arde fara un anumit combustibil... Si eu nu sunt pasarea Pheonix , nici macar pasare.
- Aici locuieste tristetea? Dezamagirea? Recunosc - sunt vinovat. Nu e nevoie sa-mi spui nimic, sunt strainul care vine sa bea un pahar cu apa rece... care are nevoie si de niste cuvinte calde, asa cum n-am fost eu in stare sa-ti spun atunci când ai plecat ca o furtuna din casa mea... Ei bine remuscarile astea nu ma lasa de loc sa dorm.
- E târziu, doctore... chiar si pentru remuscari... mie nu-mi folosesc la nimic remuscarile dumitale. Telepatic mi-oi fi auzit gândurile, dezamagirile... mi-am spus ca m-am inselat cumplit in privinta empatiei si a solidaritatii... La urma urmei nici nu era nevoie sa vii azi... Un pahar cu apa rece puteai gasi oriunde... Am invatat sa strâng din dinti... mi-am priponit cuvintele, si bune si rele... au fost si din acestea... Nu dau cu piatra cuvântului...
- Tai in carne vie cu privirea aia trista... nu ma pot disculpa, iti cer totusi, iertare.
- Doctore, nu sunt Dumnezeu si nici macar popa... N-am ce ierta... Sa iert indiferenta? Sa iert propria-mi neimportanta? Sa fim seriosi... Nu-mi mai pasa de acel articol, de toata povestea in sine. M-am decis, nu mai incredintez nimanui nimic din ceea ce scriu, sau am scris. Post mortem sa publice cine vrea ce vrea din tot ce-am scris sau voi mai scrie.
- Am venit sa-ti aduc niste bani din partea revistei... este o suma frumoasa, ti-ai putea scoate cu banii acestia doua carti... Le este frica de un scandal, de un proces... am vorbit cu ei, nu aveai de unde sa stii lucrul acesta...
- N-am nevoie de banii acestia... Ba da, nevoie am, dar nu de acestia... M-au jignit, m-au furat, si nici macar n-as fi fost impotriva sa apara acest articol in aceea revista daca mi-ati fi spus si mie ca vreti sa-l publicati... Dumneata doctore, i-ai dat articolul, dumneata esti vinovatul principal... ciudata amnezia calculatorului legata de numele meu... Si totusi, de ce le-ai dat articolul meu? De ce nu l-ai publicat dumneata in gazeta Congresului pentru care a fost scris?
- Mi-a fost teama ca vei fi atacata brutal de cei care nu vor sa vada realitatile pe care le-ai expus tu acolo. Nu stiu, am vrut sa vad reactiile altora, nu stiam ca vor face ceea ce au facut. L-am dat spre documentare... sa aud si parerea unor oameni care nu te stiu, care ar fi fost interesati doar de continut nu si de autorul acestui text.
- Am vazut, textul era complet...Numele meu lipsea... Aci nu te-ai inselat, au fost interesati de continut si total dezinteresati de autor. Daca nu m-ar fi sunat niste amici din tara ca sa ma intrebe cum de-a ajuns articolul despre cuvinte in acea revista, si anonim... nici n-as fi stiut ca revista respectiva exista, nici ca faci daruri de acest gen altor publicatii...
- Am gresit. N-am avut suficienta incredere in sustinerile tale. Ce mai pot face acum? Faptul e consumat.
- In ceea ce ma priveste nimic. Nu sunt suparata, nu am ce ierta, atâta doar ca desi esti atât de aproape, desi te stiu de-o vesnicie, am inceput a te simti strain si departe. Nici unul dintre noi nu mai poate face nimic pentru celalalt... E dureros ceea ce spun. Eu nu pot umple prapastiile iscate de dezamagiri... Nici nu pot minti, nu stiu sa joc teatru. Cuvinte bune de spus nu am, pe cele rele n-am chef sa le spun... Nimic nu poate reface podul sfarâmat dintre noi. Aici e marea durere... Am amintiri frumoase, n-am regrete, n-am reprosuri, n-am remuscari... Sunt ca un vaza goala, fara apa, fara dor de flori... M-a molipsit nepasarea...
- Imi permiti sa mai vin sa te vad?
- La ce ti-ar folosi sa ma vezi? Poti veni, nu ma deranjeaza prezenta ta... nu ma bucura, nu ma supara... Veneai, veneam pentru a sta de taina... Fara cuvinte, doua singuratati fizice n-au nici un haz... intre noi importanta era comunicare, sinceritatea, solidaritatea, omenia si abia de acolo incolo incepea iubirea in care “impreuna” avea un sens fundamental.
- Nu poti gândi astfel numai din cauza unui nenorocit de articol. Cum ramâne cu sentimentele noastre?
- Of, care sentimente? Nu vreau sa-mi dublez singuratatea, abia o suport pe-a mea. A fost frumos, am fost prieteni buni, va trebui sa ne obisnuim si cu acestia care am ajuns... eu m-am obisnuit. Am murit si-am inviat... Increderea mea in oameni s-a dus... si nu stiu daca voi mai iesi din starea aceasta... Aprinde-ti o tigara, beati paharul cu apa si când pleci sa lasi cheia pe masa... Cheia ta e la intrare, in cui... Ia-o si du-te cu ea...Trânteste usa si nu te uita inapoi... Mi-e somn, si nu mai am ce cuvinte sa-ti mai spun... Imi pare rau... Drum bun.
- Eu am nevoie de tine, imi esti ca un motor... nu ma voi descurca singur... ma voi descurca, dar ma voi simti fara aer.
- Poti sa te descurci... poti foarte multe... poti sa ma si uiti... Important este sa vrei acest lucru. Eu nu vreau sa te uit, tin inca la tine, dar nu mai am ce intrebari sa-ti pun, ce raspunsuri sa astept... m-am imbolnavit de nepasare acuta... nu-mi mai pasa de semeni, de nimeni. Ceea ce e trist, este ca nu-mi mai pasa nici de mine...


Eu, cea care am fost, am murit, acum sunt alta, o alta cu niste vagi amintiri ale aceleia care as fi fost.
In fiecare zi suntem altii, semanam cu noi, cei de ieri, dar nici o clipa din mult prea trecatorul prezent nu este identica cu vreo alta clipa din trecutul imediat, nestiind ce ne rezerva clipa urmatoare – lunecânda inspre viitor.
Desi, slabita fizic, mai mult piele decât os... mi-e bine in verdele inconjurator, mi-e bine sub castanii si salcâmii infloriti... frumoasa combinatie de culoare, de miresme... Marea, n-am mai vazut-o de-o vesnicie... desi locuiesc in Constanta si toate drumurile ar trebui sa duca la mare... ale mele nu mai ajung pe tarm... Nu ma simt inca in stare sa stau de taina cu marea, nu-i pot spune povesti ce inca ma mai dor... Nici copacilor nu le pot povesti nimic despre mine, sunt atât de frumosi, fosnesc a cântec, ori eu ma simt ca o doina de jale... Poate imi va trece starea aceasta, poate voi trece eu in alta stare si atunci nemaistiind nimic, nemaisimtind ceea ce simt, imi va fi bine.

***


Ma bucur fiindca am gasit cartea unui om de profesie lingvist si istoric, convins ca trebuie spuse , facute publice si cercetarile, ce sfarma definitii. Puse pe soclu – definitiile – par in cartea aceasta, niste poteci ajunse la marele drum... Etnogeneza Românilor de I.I. Russu, m-a vindecat de inchistarea aflata inca prin manualele in care copii mai invata ca limba latina ar fi mama limbii române. Ciudat doctorat si-a mai luat Dan in litere, de a omis cartea aceasta si altele, ce graiesc româneste, in mare parte semantic purtând amprenta unei limbi de-o imensitate desteptaciune. Adevarul este ca unii carturari laureati din capitala, nu prea se obosesc cu studiile carturarilor provinciali... modesti, rigurosi, fara ifose, indragostiti practic de temele alese, acesti provinciali carturari sunt posesorii unor comori inestimabile... Si totusi, mi-e dor de Dan, imi lipseste suficienta lui... De 18 ani poposeste dorul acesta in sufletul meu...

In Tara Poeziei poetii – poeti, nu pot fi mai mici sau mai mari unii fata de altii... Sunt , daca sunt, numai poeti, individualitati distincte, niste solitari, solidari in libertate, in dreptate sentimentala cu mediul inconjurator compus din oameni, fapte si natura. Pot fi prieteni intre ei sau dusmani, sau dezinteresati de amicitie sau inamicitie, dar niciodata nu sunt unii mai mari sau mai mici decât altii... Gradul de comparatie atunci când esti deja o amprenta lirica distincta nu mai poate fi utilizat. Existi si atât.
Cum sa admit ca Eminescu este mai mare sau mai mic decât alti poeti?... Nici nu a fost mare de stat, este genial, e unic, nici un alt poet nu este mai putin Eminescu sau mai mult Eminescu, decât Mihai Eminescu. Ca ocupa un loc important in literatura româna, ca este in acelasi timp si fiu dar si parinte al Liricii românesti este una, dar ca a fost mare sau mic mie mi se pare acum, ca formulare: mare si mic, ceva fara noima.

Fals si ridicol ar fi sa-l consider pe Minulescu mai mic decât pe Bacovia, pe Alexandri mai mare sau mai mic decât Cosbuc, pe Nichita mai important decât oricare alt poet al generatiei sale... al literaturii românesti... Nu poti fi mai Eminescu, mai Nichita, mai Blandiana, mai Paunescu, mai Sorescu... Fiecare din acesti poeti sunt minunati, sunt amprente lirice inconfundabile, nu suporta grade de comparatie... momente lirice ale vesniciei...
Intâlnesc mereu numele câte unui poet despre care cu usurinta se spune ca este mai mare sau mai mic decât un alt poet... mai important, mai profund, mai inalt... ca si cum as spune: mai viu, mai mort... mult mai viu, mai putin viu...
In tara numita Poezie fiecare poet este un unicat, cei care scriu versuri, fara a avea insa o amprenta lirica distincta, nici nu locuiesc cu adevarat in aceasta Tara a Poeziei, despre ei se poate spune ca ar dori sa ajunga in aceasta Tara, numai ca intrarea le este interzisa tocmai din cauza pasaportului numit: Amprenta lirica, ei pot semana intre ei, pot fi mari sau mici, pot fi oricum insa foarte greu pot fi poeti... unii dintre ei pot fi textieri, nuvelisti, povestitori, romancieri, dramaturgi... si cu toate ca locuiesc in lumea Cuvântului, nu pot fi niciodata poeti...



- Alina, te rog sa duci tu corespondenta azi.
- Mama, cât vei mai sta inchisa in singuratatea asta? De ce nu vrei sa vorbesti cu tata? De ce nu lasi si tu de la tine, nu vezi ca ai ajuns o umbra? Nu ti-a iesit pe nas singuratatea asta? Daca nu-i spui tu ca ti-e greu fara el, cine sa-i spuna? Macar daca ti-ai gasi pe altcineva... Esti inca tânara, mama... si nu-ti sta bine calugarita...ce-ar fi sa vorbesti cu tata?
- Poti vorbi tu cu taica-tu... Mi-e asa bine singura. Si nevorbind cu el, neinervându-ne reciproc, simt ca-l iubesc constant, fara sa-mi vina sa-l strâng de gât, doar fiindca ii place sa ma contrazica, chiar si atunci când stie ca am dreptate...
- Mama, nu cumva voi sunteti copiii mei? Acelasi lucru il spune si tata despre tine... Duminica e ziua mea, vin si bunicii, o sa va intâlniti oricum, faceti si voi un legamânt de tacere, un pact de neagresiune... Furtunile voastre se declanseaza din cuvinte... priviti-va, lasati-va ochii sa vorbeasca... Ingropati securea razboiului...
- Alina, ce ziua a ta e duminica asta, fiindca eu nu-mi aduc aminte ca tu sa fi venit pe lume vara?!
- E ziua când ma intâlnesc cu mama si cu tata in prezenta bunicilor. Crezi ca nu este o zi importanta?
- Ba da... numai ca noi, pentru a ne regasi va trebui sa ne intâlnim singuri, sa tacem impreuna, ca sa putem discuta calm despre noi... Parerile bunicilor, parerile tale, sunt importante, nu decizionale. Am stat singure atâtia ani... ne-am descurcat... nu te-am impiedicat niciodata sa te duci la el sau cu el... Ai avut doua case... Câteva mame... m-am obisnuit cu singuratatea... Un altul, altcineva cum spui tu nu ma intereseaza... Sunt o femeie de moda veche. Nu ma pot indragosti in fiecare anotimp... Si numai de dragul prezentei unui mascul in preajma mea nu pot accepta avansurile nici unui barbat. Daca n-am putut sta lânga omul pe care l-am iubit si-l iubesc... cum crezi ca m-as simti lânga un altul care fizic si psihic imi miroase aiurea?
- Tata stie cum gândesti? Nu crezi ca ar fi timpul sa stie si el ceea ce mi-ai spus?
- Stie, sau ar trebui sa stie... Hai lasa... Oricum e vara... Cine stie ce mândra bate acum la poarta inimii lui... N-am chef sa sufar din cauza prea repetatelor calduri tropicale...
- Am sa fiu dura, dar am sa-ti spun ca esti si tu vinovata de situatia asta... In inima lui esti numai tu, in patul din care ai plecat au tot intrat altele... asta fiindca tu iubesti cu capul si mai deloc cu trupul...
- Lasa-ma, te rog... Sunt lucruri intime, pe care nu am de ce sa le discut cu tine... Stiu ca sunt vinovata... orgolioasa, dar nici taica-tu n-a venit din mândria lui sa-mi spuna ca fericirea ar purta numele meu... a vrut sa ma faca geloasa... Ei bine nu sunt geloasa... Fiecarui barbat , statistic ii revin cam cinci - sase femei... el a avut ceva mai multe... Si stii de ce nu pot fi geloasa? Fiindca la rândul meu stiu ca in mintea lui locul pe care il ocup nu-l poate lua nici o alta... Tu nu stii, dar la fiecare noua aventura-casatorie a tatalui tau a tinut sa-mi ceara sfatul... a tot sperat ca-i voi spune eu ceea ce nu a vrut sa-si spuna singur.... In pat se potriveste cu oricine... sau asa i se pare... dar viata nu se traieste la orizontala... verticalitatea te obliga la verticalitate pentru a ramâne verticala, la interlocutori care sa te poata tine in picioare...
- Mama, ar cam fi cazul sa stati serios de taina... numai voi... timpul trece, nu mai sunteti de loc tineri... nu esti sfânta Filofteia, esti inca o femeie pe care ar trebui s-o mângâie un barbat...
- Pleaca de aici... nu stiu ce voi face... oricum nu ma voi duce eu sa-i spun tatalui tau ca vine iarna peste amândoi... ar fi trebuit sa se coaca la vârsta lui...a copilarit destul... trebuia sa se fi convins ca nu are nici un haz dragostea cu te miri cine când de fapt iubesti pe altcineva... ma stii, nu ma bag in fericirea nimanui... mai cu seama in false fericiri poleite... am ramas adepta formulei Totul sau Nimic.
- Treaba ta, dar am de gând sa vorbesc cu tata... m-am saturat sa va vad astfel.
- Faci ce vrei, vorbesti in nume propriu... eu sunt dispusa sa vorbesc cu taica-tu, doar daca va deschide el acest subiect...



De-ai stii, de-ai stii... câte lacrimi nevazute au umplut valea asta a plângerii dintre noi... Am crescut aproape ca un pisc de stânca lânga propriile mele lacrimi interioare... m-as fi putut ineca de atâta departare... Nu banuiam ca Alina imi citeste astfel sufletul... Dan insa, copilul meu mare, amantul iubirii mele unice, nu... amantul fost sot de-o vara... casnicia ne-a invrajbit... amestecul parerilor altora... si cât de fericiti am fost pâna la acel da - spus la primarie... Mi-am simtit, si-a simtit libertatea inlantuita... Eram ca doua sabii intr-o teaca... Ahab, amicul nostru comun avea dreptate, noi ortodoxii ne casatorim ucigând iubirea, pe când ei, in credinta lor mahomedana, necunoscându-se pâna la casatorie, invata a se iubi pas cu pas... chiar daca si la ei, uneori, apar unele nepotriviri... Doamne, ce gânduri ma biciuiesc... si ce dor imi e de Dan...

A, B, C, D, E, F, G …
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7…
do, re, mi, fa, sol, la, si…
Sunetul la nivelul mării tinde spre minus infinit…
Hidrogenul in trei trepte si heliul… Solară materialitate , sunet si lumină…
Văzduh si apă…
Doctore, doctore… umbrele unor gânduri furisate printre acei plopi, mereu fără sot… si tu, ecou mut, repetabilă iubire, dragoste fără căpătâi…
Nu intelegi, nu vrei să crezi… Toma necredincios ce esti, alt Toma si altă necredintă… Privire verde-albastră, venită peste timp, in ochii unui călugăr la hotarul adolescentei mele…Venit de dincolo, ajuns la mine in prag - rugăminte, ca apoi să-mi spună:
Mă duc ducere dusă inapoi, printre brazi la mănăstire…
Si eu, cu toată lumina intrebărilor fără răspuns, cu toate căutările tainei din labirintul unei vieti de aici, nu de dincolo… Amnezică până dincolo de plus sau minus infinit…
Umbrele, dublurile eului tău asaltându-mi răspântiile… Vulgare copii ale unui Tu rătăcit prin pădurile ce ar fi fost să fie… prin pădurile retezate mult inainte de lumea castelelor de nisip ale acestui tărm de mare… Valuri de umbre, intinderi nemăsurate de vise, corăbii scufundate… ocean de disperare…lumea ca lume… margini: Tu si eu… si nici un pod…nici o insulă, nici o potecă… Adâncimi inalte, piscuri abisal răsturnate, infipte in alta mare…Văzduhul altă apă, altă vâltoare…
Doctore, doctore… privire de chirurg in alb si negru… viată sau moarte…
Ei bine, nu pot trăi pe bucăti, totul sau nimic… Nu-mi trebuie bisturiul acesta pentru un si incă o zi, o săptămână, o lună, un an de chin… Lasă-mă aici, nu mă poti renaste Tu. Sunt vinovată de boala aceasta… Biată inimă strânsă de mine in pumn… Unde dracu’ să zbori inimă, dacă nu esti pasăre? Mare lucru… te-ai indrăgostit si bati scoasă din minti, să iesi - unde?!
Ce să faci dumneata doctore, cu bucata asta de mine… cum să-mi dai altă inimă? Cum să te mai iubesc cu inima altcuiva?
Ai dreptate, nu in inimă s-a cuibărit fetita cu chibrituri ce sunt… Sufletul meu, stă in genunchi pe coji de nucă… doi bani nu dă pe inima asta pe care Tu vrei să mi-o inlocuiesti… Eu insă, posesivă cum sunt, nu vreau să-ti dau inima mea… Nu pentru a o arunca sau a o păstra in formol…
Să nu indrăznesti să mă plângi… iubesc zâmbetul tău, zâmbet medicament, zâmbet sugubăt, altă copilărie, un fel de frate al pesimismului meu optimist…
Imaginează-ti că-ti sunt soră… (nu soră medicală) Ai imaginatie… fă un efort… hai să ne certăm pentru mostenirea lăsată de niste părinti fără minte… agoniseală - prilej de gâlceavă… De ce să fii Tu un altfel de Dumnezeu, de ce să-mi cârpesti altă inimă? Singur, liber de mine ai putea trăi fericit… adunarea n-ar mai frânge prin impărtire agoniseala asta de care eu oricum n-am nevoie… Nu te incăpătâna… nu-ti dau inima mea… iubirea nu poate tâsni de sub lama bisturiului… este si atât, nu poti pune degetul si striga fericit : Acum cred – iubirea există!
Râzi… uite că stii să o faci si pe asta… Spui că n-am minte, multumesc… Mai deunăzi spuneai că n-am inimă…desi tocmai despre inima mea e vorba in propozitia bisturiului tău… nu mă convingi… multumeste-te cu iubirea mea… Cât o fi să fiu eu, aici, acum… pentru ce-o mai fi să fie când n-o să mai fie nu-ti pot vinde gogosi de-a vesnicia… Nu stiu nimic despre timp…sunt atemporală…



- Maria, deschide usa asta, n-am cheile la mine... eram prin zona, si de mult vreau sa stau cu tine de vorba...
- Intra... si eu ma gândeam la noi...la tine... Sunt singura... Alina a iesit putin...
Doamne, telepatia asta... dorul... cine te-a adus? Alina n-a avut timp sa te sune... suntem un triunghi de iubire... si câta nevoie avem unii de altii...
- Maria, mergi cu mine la Cheia? Hai sa fim nebuni, hai sa ne permitem nebunia asta... Sa zicem ca azi ne vedem pentru prima data... M-am saturat sa-mi fie dor de tine, m-am saturat de singuratatea mea, de sfintenia ta...
- Dane, Dane.... si cu serviciul cum ramâne? N-am anuntat pe nimeni ca plec undeva...
- Am vorbit eu cu Hagiu, i-am spus ca plec cu nevasta-mea la munte... ai concediul aprobat... Spune-mi ca esti de acord sa plecam chiar acum... Sunt cu masina... eu am bagajele facute...
- Vin... in câteva clipe imi strâng câteva lucruri si mergem... Promite-mi doar ca la intoarcere nu vom mai trece pe la primarie... lasa-ma libera, lasa-te liber... iubirea noastra merita acest lucru.
- Promit! Ii scriu Alinei un bilet, ii las si niste bani sa-si ia ceva din partea noastra... Grabeste-te, ne asteapta linistea verde de la Cheia... Apropo, ti-am cumparat o casuta acolo...
- Dane, Dane... dragul meu copil de-o suta de ani... Sunt gata.... A venit vremea sa rodim dorul dintre noi.


SFÂRSIT

Veste poveste, zambet si lacrima… intamplari ale altor personaje adunate in povestea apei mele… si totusi, lipsesc de aici cateva idei, la care va trebui sa ma intorc..