Cunoștințele vagi, foștii colegi de liceu, cei care după n ani vin să-ți ceară bani, favoruri, să-ți cerșească atenție...persoane a căror voce n-o mai recunoști, a căror nume îți reînvie amintiri vagi, cu miros de cretă , cu imaginea unor momente penibile, jenante, cum ar fi acelea în care ți-ai scăpat gustarea pe rochița albă, ai fost pusă la colț, pe coji de nucă sau ai fost sărutată de unul din junii de la liceul militar, pe neașteptate, ca să-și bată joc de tine împreună cu grupul care chicotește înfundat pentru că tu te înfurii și simți cît ești de jenată...persoana care o zburătăcea astfel pe Emma Lia, făcînd-o să dorească să-i dea buf era o fostă (și actuală) antipatică, ținută vag minte ca Fata Morarului.
-Tu dragă, ți-o aduci aminte pe Steluța Bazavan, snoaba aceea ? A pierdut tot și mai rău decît atît a ajuns în lagăr pentru că tipul cu care se ținea era un periculos. . . și de Lenți Păsculescu ce zici (cine naiba era și Lenți ?) ?S-a ajuns dragă, l-a luat pe bogatul ăla de Hasnorian, armeanul ăla cu cafele...și noi. . . ca niște păsări în furtună. . . eu cel puțin am fost măritată, să știi că nu-i nici o afacere. . . știi tu la ce mă refer. . . era un porc dragă, sorăia groaznic, vorbea și scuipa. . . dacă îți poți închipui, a scuipat și la biserică, cînd a spus Da, în fața popii Varlaaam i-a tras săracului așa o flegmă gălbuie că i s-a întins pe toată fața. . . i-am spus de la început "Domnule, dacă nu-i vei lăsa pe mitocanerii tăi n-ai ce să cauți aici, noi suntem o familie respectabilă, aristocratică. . . " dar mitocanerul tot mitocan. . . ce crezi că făcea dragă, își cumpăra cîrnați și-i mînca pe stradă. . . închipuiește-ți tu, dacă-i posibil, om respectabil și se face ca porcul la mîini și la gură tot mușcînd din cîrnatul acela. . . în plus, nici nu este igienic, știi cum sunt doctorii din ziua de azi și doctorul Prunck, cred că i-ai citit și tu cărțile , e categoric contra mîncatului pe stradă. . . și tata săracul, năcăjit cu moșia și de-abia aștept să moară Granny să scap odată de babalîca aceea gaga. . . și Emma Lia ar fi vrut să o lovească trăsnetul în clipa aceea, dacă nu pe Fata Morarului, pentru că căile Domnului sunt neștitute atunci măcar pe ea, să se prefacă în pulbere și să n-o mai audă pe agasanta asta pufoasă și flaușată
-Da' tu dragă, ce faci, cînd te măriți ? Hopa, ce e asta ? Simți un minuscul ghimpe în zona inimii. . . avea să înceapă iar discuția aceea, Flori, Filme, Fete și Băieți, bla, bla. . . dar tu amărășteanco n-ai găsit pe nimeni, zău așa. . .
Văzuse o rochie albă. Dintre multele rochii albe, văzuse la un moment dat una care o făcuse să se gîndească, în general, fără vre-un motiv anume la nuntă, poate doar acela că i-ar fiplăcut s-o îmbrace. . . era o rochie superbă, fără mîneci, i-ar fi scos în evidență umerii rotunzi, era una din sutele de mii de surori care iese în față, trece peste urîțenia ca o cărămidă de chirpici a clasei de jos a rochiilor de mireasă, a acelor rochii care nici măcar atunci cînd ies din mîna croitoresei nu arată ca noi, te fac să te simți ieftin, penibil și jenant, depășea și mohorala clasei mijlociilor, rochiile de fete de măcelar cu nuntă în carmangerie și copil pe drum, și chiar și clasa celor distinse, rochii pentru profesoare, doamne din lumea bună, era pe drept cuvînt o rochie deosebită și Emma Lia care în general, atunci cînd nu avea bani trecea la un kilometru de magazinele care ar fi putut s-o tenteze intră și o încercă. Era minune, pentru o singură i, ziua aceea minunată și chiar fusese pe punctul să-i spună lui K. . . dar ce ar fi putut să-i spună lui K, ce ar fi înțeles K. . . era în stare să o ia și să strice totul, nu și-l închipuia ca pe omul în stare să păstreze o solemnitate ca aceea mai mult de un minut, pînă ce i-ar fi ieșit păsărica din gură punînd punct, punct. . .
-Zău așa, tu care erai cea mai serioasă dintre noi. . . e păcat, trece vremea și nu devenim mai tineri, ba din contră. . . ce-i drept, la tine nu se observă, poate doar așa un pic pe la ochi , la colțuri ('zda mătii, chiar murmură Emma Lia, simțea nevoia să-njure, nu i se mai întîmplase pînă acum, simțea în gură un gust ieftin, de pîine înmuiată în sirop și dată drept prăjitură, zda mătii murmură din nou)
-Ai spus ceva ?Tot așa de tăcută ca în școală. . . se vede că tatăl tău era militar, caporal, locotenent, ceva...
-General, gheță Emma Lia
-Mă rog, ceva acolo. . . e magia uniformei , ascultă-mă pe mine, și pe mine era să mă dea gata un jandarm cu tesac. . . avea o mustață. . . marfă! Noroc că am fost atentă, nici măcar mustața nu era a lui, o luase de la recuzită. . . juca teatru măgarul...nici nu știi cît de bine ți-ar sta în alb...
Și nici nu vroia să știe. Era penultimul pas, premergător morții. Se plimbase destul în alb, la sanatoriul pentru tuberculoși. "Albul și paloarea vă dau o distincție absolut extraordinară", parcă o auzea pe sora Agnette, maica superioară, "alăturate la distincția familiilor din care faceți parte fac din voi niște persoane cu totul deosebite". Și petele de sînge, petele de sînge care prindeau așa de bine pe alb, petele de sînge care nu vroiau să fie cuminți , să se stăpînească și să rămînă pe batistă atunci cînd tușea, nu petele acestea aveau rochițele ei albe ca țintă. . . iar seara cînd se dezbrăca, cînd își scotea cîmpurile acelea de maci de pe ea spre a fi date la curățat, seara. . . se gîndea că nu mai apucă a doua zi.
Se și închipuia pe catafalc, într-o zi călduroasă și nenorocită ca asta, în rochia ei albă, auzind-o pe bombardeaua asta cum o foarfecă, cum o mestecă , cum o toacă în fața bunelor ei prietene. . . o vedea pe Elena Mae, venită special din America cu fiul ei obraznic. . . "pot s-o ating și eu pe tanti. . . las-o. . . ți-am zis s-o lași uite că i-ai lăsat un semn și e moartă, moartă. . . ), moartă și soțul ei, nu-l putea vedea bine, nu-i distingea fața dar era clar, era depășit de situație, își frîngea mîinile și se smiorcăia ca o femeie...iar ea era în sfîrșit calmă, nefiresc de calmă, printre toți acei măscărici de operetă, peste toată acea mizerie...
-Nu vreau să mor încă. . .
-Poftim ? se sperie Fata Morarului
-Nimic, mă gîndeam la ce spuneai. Da, am pe cineva și mă simt foarte bine cu el.
-Vai dragă, ce veste minunată. . . trebuie să vă înțelegeți, nu contează că e urîțel și neîndemînatic. . . e tipul acela cu care te-am văzut pe Corso acum 2 luni ?
Știa foarte bine cît de prost și de jenant e, fără să se uite în oglindă. I se făcea greață doar cînd se gîndea la propria lui persoană, la cadavrul de 110. . . 112 kile, puhav, cu burta revărsată peste cureaua fără nici un rost căci pantalonii respectînd o lege a lor tot cădeau, indiferent cine era la conducere, cureaua sau brăcinarii. . . știa că e nedorit, nesmițit, știa că cei din jur îl batjocoresc, uneori chiar auzea frînturi, "nu te uita mămică că te deoache", "uite muțuchina dracu' are liber să se plimbe pe stradă" și cîte și mai cîte, de mic, de foarte mic. . . el era K și asta era el, viața lui măruntă, cu sufocările de spaimă că n-are să fie pe placul superiorilor, cu frica lui animalică față de Leunucă dar și față de ziua de mîine, față de traversarea unui drum, față de orice afacere, oricît de mică pentru că trebuia să piardă, el pierdea totdeauna și cînd dădea bani pentru ziua colegilor ca să nu primească nimic de ziua lui, și cînd juca la lotto, și cînd se îndrăgostea, el era veșnicul și caraghiosul perdant K, el era K cel jenant, cu chiloții murdari, el era K cel fără maniere, era K cel timid, cel neiubit, K cu mătreață, K cu cioturile lui de dinți, cu care nu mai putea să mestece nici măcar pîine. . . singurul lucru care-l făcea să funcționeze era ura, o ură fără limite precum și dorința de a le plăti înzecit celor care . . . celor care îl..."răzbunarea e totul...răzbunarea cu vîrf și îndesat, lovește-l scurt, fără să-l anunți, ia-l pe neașteptate și distruge-l, fă-l bucăți și apoi pișă-te pe cadavrul lui " i-ar fi spus Leunucă dar asta știa și el, cu mult înainte de a-l fi cunoscut pe Leunucă. . . dacă răzbunarea, dulcea răzbunare nu ricoșa și nu-l lovea pe el așa cum se întîmplase cu anonima aceea măscărită probabil de dl. Răgoi, anonima aceea despre Emma Lia pe care o capturase de pe biroul lui Leunucă și i-o arătase Emmei Lia pentru a fi tratat ca ultimul gunoi de către ea.... .
Îi plăceau doamnele longiline, doamnele care treceau, pur și simplu treceau, cu un aer preocupat, cu un aer ușor misterios, doamnele acelea singure, mereu singure, așa ca și Emma Lia, doamnele acelea cu micile lor secrete, ar fi fost în stare să facă moarte de om pentru Emma Lia, doar pentru ca s-o vadă trecînd cu acel aer preocupat, de om cu probleme foarte importante, aer pe care-l avea și mîța lui cînd se plimba prin casă...
Ar fi fost în stare să ierte și să uite, pentru a mia oară, să-și închipuie în mod absurd că ar exista vre-un motiv pentru care să fie iubit, pentru care această făptură diafană și atît de departe de el, atît de în alte galaxii. . .
Îi plăceau doamnele triste, doamnele care păreau în orice moment să fi pierdut ceva, doamnele demne, care nu rîdeau sau care rîdeau foarte puțin, doamnele acelea cu un aer vag, de-abia palpabile, cu un contur gata, gata să se piardă în ceață. . .
Îi plăceau doamnele cu secrete, doamnele care nu-și dădeau arama pe față, care nu vorbeau despre ele, doamnele acelea cu melancolia lor atît de prezentă, atît de sufocantă, groasă că puteai s-o tai cu cuțitul...
Așa cum o văzuse atunci, în cea mai montană stațiune, la hotelul pentru cei malazi, la hotelul pentru cei duși, la hotelul celor atinși, deasupra derdelușului pe care bineînțeles că alunecase ca un prost, la hotelul celor palizi dar foarte roși în obraji, așa cum era și ea, fermecătoare și amețită de boală, , hotelul cu aerul acela de casă cu (viitoare) fantome, la hotelul celor speciali, cu mirosul de bătrînicios, cu cănițele de tablă pentru ceaiul fierbinte băut afară, în zile superbe atunci cînd zăpada seamănă cu moartea, e peste tot și te sufocă și tragi cu groază aer în piept, de fapt horcîi, orbit de strălucire și lipsit de aer, întrebîndu-te dacă mai apuci să respiri, cu parfumul acela îngrozitor de violete în camera ei din care nu reținuse decît patul auster, de călugăriță și cana imensă de apă, lumea celor care trăiesc între două lumi, cei care de-abia plutesc...acolo cînd o ghicise, căci îi ghicise prezența, era singurul hotel de acest fel, era singurul loc unde ar fi putut fi, atît de izolat și de înfricoșător prin vidul din jur și golul dinăuntru, o văzuse apoi zburînd spre cantină, pășind parcă de-asupra solului, aveau un ceai mizerabil, parcă făcut din zahăr caramel, se îngrozise cînd văzuse cît le dă de mîncare, erau porții enorme de cartofi pe care ea, conștiincioasă ca întotdeauna le termina, fără să se porcărească, fără să pară chiar că mînîncă, acolo cînd se îndrăgostise de ea și mai tare pentru că știa unde este și știa că toate tratamentele, toate acele cure, nici cura doctorului Kneip, nici cura elvețiană și nici minunata cură cu nuci verzi, nimic, . . . și ar fi vrut s-o smulgă de pe scările acelea care miroseau a moarte, dintre oamenii aceia morți care treceau în sus și în jos, de la Cantină spre camere sau de la Camere spre cure, ar fi vrut să o răpească de sub amenințarea nedefinită a acelui cimitir în spe și să o ducă undeva, nu știa unde, undeva unde să fie doar ei doi, și știa că putea să o vindece, să nu-i (mai ) facă rău. . .
Iar ea se înroșise și mai tare în obraji și după ce încercase să-l ducă, să-l inducă și să-l conducă îl rugase solemn să nu spună la nimeni pentru că "aceasta e boala săracilor. . . și să-i spui domnului director că poate să dea postul meu altcuiva pentru că eu simt că de-aici nu mai plec vie". Pentru prima dată era speriat de ea. Nu mai fusese așa de speriat niciodată, nici atunci, în piață, cînd era să-și piardă viața, nici cu convoiul de deportați-acum era o frică animalică, o frică care îți îngheață sîngele în oase, frică de un Rău peste poate. . . îi era frică de ea pentru că mirosea a Moarte-și-și dădea seama că e un miros care se transmite așa de ușor...
-Știi tu, făcu Emma Lia încet, cum e acel anabasis ? Căci anabasis nu înseamnă neapărat o urcare, ci poate fi și o coborîre înceată, foarte înceată. . . la început scările sunt largi și comode-și, în definitiv nu trebuie să urci, să depui efort-ci numai să cobori-ceea ce, în teorie măcar, ar trebui să fie ușor. Ușor ca fiecare pahar băut, ușor ca de fiecare dată cînd îți vinzi sufletul. . . ușor-da-apoi, vezi tu, scările se îngustează, cîte un pic, ce-i drept-și tot cobori, tot cobori-și-apoi , dintr-o dată, îți dai seama că nu mai poți să urci-nu vei mai putea niciodată să urci-și acolo este el, Asmodeu, care așteaptă-și spunînd acestea Emma Lia scoase un rîset sălbatic și mai spuse, șoptit-n-o să mai pot urca niciodată, n-o să mai pot vedea lumina.
-Acum, cînd sunt atît de aproape de moarte, mi-e frică, mi-e teribil de frică-îi strîngea mîna suficient de puternic ca să-l doară, pentru toate acele lucruri frumoase, stupiduțe, prostuțe, pe care n-o să le mai văd niciodată-pisicile, pe care atîta le-am urît, florile pe care mi le aduceai și pe care nu le puteam suferi, zilele cu soare care mă făceau să urăsc lumea și în primul rînd pe mine. . . simt rece. . . simt foarte rece, nu mi-e bine de loc. . .
-Soră, soră, strigă K
-Nu vine nimeni, nu mai vine nimeni-și scara se îngustează, se tot îngustează-și la un moment dat, nici n-o să mai pot coborî, o să rămîn blocată acolo, în piatră, pentru vecie. Să-i spui lui Anibal că locul meu e liber, că nu cred că o să pot să mă mai întorc.

. ceea ce era o prostie pentru că revenise chiar foarte vie și evident că nu mai vroia să recunoască nimic, vroia să mintă și să se mintă că totul e bine, că totul se mai poate corecta, că nu s-a întîmplat nimic.... .
I-ar fi plăcut s-o vadă zilnic pe Corso, plimbîndu-se tăcută, dezvelind cînd și cînd o gleznă , lăsînd să se vadă, să se bănuiască linia fragilă a unei pulpe prin despicăturile îndrăznețe ale rochiilor pe care și le croia singură.
I-ar fi plăcut să-i simtă parfumul dimineața, pe răcoare, la prînz cînd lua o gustare frugală, și seara, cînd mirosul lupta cu ziua, înainte de baia finală, de baia expiatorie.
I-ar fi plăcut să-i simtă căldura mîinii, doar căldura mîinii, să se joace cu degetele prelungi, să le bage și scoată din gură unul cîte unul, sugîndu-le ca pe niște oase de pui. . .
I-ar fi plăcut să-i trimită zilnic flori deși știa că le aruncă, că toate coșurile Institutului de Iuțeală și Viteză sunt îndesate cu ele.... .
I-ar fi plăcut să-i cumpere minunate , în pachete învelite în hîrtie foșnitoare, hîrtie scumpă, de mătase, hîrtie evocînd secolul trecut, vaaai, ce frumos era în secolul trecut, hîrtie gotică sau nouveau art, învelite cu funde de culori nemaivăzute, nuanțe țipătoare, puternice, sau pastelate, pictate cu tristețe de pointiliști pentru iubiri fanate.
I-ar fi plăcut s-o știe, să știe în fiecare minut, în fiecare secundă ce face, unde este, cu cine, cum se simte, cum simte.
I-ar fi plăcut să o înțeleagă. . . dar nu degeaba i se spunea Cap de Lemn.