Doar cuvântul. Cine era el ? Putea reține cuvântul, îl putea ascunde în străfundurile minții lui ?
Cuvântul „frumoasă” fusese inventat special pentru ea. Încerca să-i surprindă formele sub rochia lungă, de țigancă, încerca să-i ghicească căldura corpului-să rupă și să înfrunte diavolul încarnat în ea-și păcatul, păcatul original pe care-l purta-și râsul acela disprețuitor când îi făcea complimente-dar nu era frumoasă. Avea fundul prea mare, părea ușor șașie în poze, fără ochelari-în altele părea pur și simplu un șoarece de bibliotecă-iar în altele era superbă. Cuvântul „frumoasă” fusese inventat pentru cum era ea, atunci când se prelungea prin camerele adormite de căldura de după amiază, pentru ea așa cum era în rarele ocazii când zâmbea sau cum fusese atunci când și-a rupt tocul de la sanda iar el a ajutat-o să și-l repare. Cuvântul „frumoasă” definea tandrețea pe care o genera inconștientă, așa ca o pisică ce toarce-deși ei nu-i plăceau pisicile-sau așa ca o floare pe o ramură, pur și simplu, ea era. Era un gest, un sunet, o mișcare vagă, niciodată terminată, un înger într-un cimitir de noiembrie, o lumină pală , un sunet într-o livadă de măslini-era și nu era nimic, nu mai rămînea nimic acolo, decât un pic de cenușă, după ce fusese pomul din Eden, șarpele și ea, Emma Lia, Eva Lia nu rămăsese nimic decât un pic de cenușă zburată de vânt –nu mai rămăsese nimic din dragostea lui sălbatică, fulminantă, din zbaterile și sfîșierile lui-nimic, nimic decât un pic de cenușă cenușie, grăunțe mici de cenușă alergate de vânt de colo încoace. Cuvântul „frumoasă” nu spunea nimic-era ea pur și simplu sau poate era doar fata îmbătrînită, cu păr rar, alburiu, fata cu cearcăne sub ochi, fata neîngrijită, părând chiar nespălată-era ea. Cine era ea ? Era sambatizata cu urechi de măgar pe cap, era Madona dimineților din Vandeea , era camarada zilelor de vineri, tigroaica zilelor de luni, Mary, Ann, fata din colț, cine era ea ? Era Izbăvirea, era Grația Divină ? Era măreția de nespus a unei zile dure ca ultima zi, ca ziua aceea, ziua mâniei ? Era cele șapte poduri peste care trebuia să treacă ca să-și dobândească bărbăția ? Era cele șapte văluri ale lui Ishtar ? Era cei șapte ani proști, cei șapte ani tragici, cei șapte ani pe care-i sperase că, odată și odată, avea s-o aducă lângă el, avea să-i stingă focul cu molcomeala lui cuminte ? Suvenirurile cele mai tenace, amintirile lui cele mai prețioase-simple mărgele împrăștiate. . . trebuia să treacă peste șapte poduri, trebuia neapărat să treacă peste șapte poduri, să suporte șapte ani răi, să vadă de șapte ori tot ce clădise transformat în cenușă, uneori trebuia să cedeze și nu-i plăcea de loc. . .
Asculta muzică veche, interzisă la patefonul Victriola. Asculta muzică simplă, bună, muzica aceea care nu era marșuri și contra-marșuri. Avea plăci cu Danielle Guichard, cu Zizi Jeanmaire și cu o mulțime de alții, chiar și cu Reggiani și cu Sardou , îl liniștea, îi făcea plăcere să uite ce mizerabil și neânsemnat era, le știa pe de rost versurile deși nu prea înțelegea franceza. . așa cum îi spusese demult Napoleon Slăvescu... ”dumneata, domnule, o s-o iei la mufă!”
Și acest cuvânt, “frumoasă”, se strecura insiduos ca un șarpe, nevinovat ca o târfă, rău ca însuși dracul atunci când încerca să scape de amintirea ei, să fugă cât mai departe, se răsucea în creierașul lui, așa cum , cu câtva timp în urmă vâna orice fustă cu vagi asemănări cu Emma Lia pe stradă…