BELLE

Era, fusese, de la început, doar cuvântul. Cine era el ? Putea reține cuvântul, îl putea ascunde în străfundurile minții lui ?
Cuvântul „frumoasă” fusese inventat special pentru ea. Încerca să-i surprindă formele sub rochia lungă, de țigancă, încerca să-i ghicească căldura corpului-să rupă şi să înfrunte diavolul încarnat în ea-şi păcatul, păcatul original pe care-l purta-şi râsul acela disprețuitor când îi făcea complimente-dar nu era frumoasă. Avea fundul prea mare, părea uşor şaşie în poze, fără ochelari-în altele părea pur şi simplu un şoarece de bibliotecă-iar în altele era superbă. Cuvântul „frumoasă” fusese inventat pentru cum era ea, atunci când se prelungea prin camerele adormite de căldura de după amiază, pentru ea aşa cum era în rarele ocazii când zâmbea sau cum fusese atunci când şi-a rupt tocul de la sanda iar el a ajutat-o să şi-l repare. Cuvântul „frumoasă” definea tandrețea pe care o genera inconştientă, aşa ca o pisică ce toarce-deşi ei nu-i plăceau pisicile-sau aşa ca o floare pe o ramură, pur şi simplu, ea era. Era un gest, un sunet, o mişcare vagă, niciodată terminată, un înger într-un cimitir de noiembrie, o lumină pală , un sunet într-o livadă de măslini-era şi nu era nimic, nu mai rămânea nimic acolo, decât un pic de cenuşă, după ce fusese pomul din Eden, şarpele şi ea, Emma Lia, Eva Lia nu rămăsese nimic decât un pic de cenuşă zburată de vânt –nu mai rămăsese nimic din dragostea lui sălbatică, fulminantă, din zbaterile şi sfăşierile lui-nimic, nimic decât un pic de cenuşă cenuşie, grăunțe mici de cenuşă alergate de vânt de colo încoace. Cuvântul „frumoasă” nu spunea nimic-era ea pur şi simplu sau poate era doar fata îmbătrinită, cu păr rar, alburiu, fata cu cearcăne sub ochi, fata neângrijită, părând chiar nespălată-era ea. Cine era ea ? Era sambatizata cu urechi de măgar pe cap, era Madona dimineților din Vandeea , era camarada zilelor de vineri, era tigroaica zilelor de luni, era Mary, Ann, era fata din colț, cine era ea ? Era Izbăvirea, era Grația Divină ? Era măreția de nespus a unei zile dure ca ultima zi, ca ziua aceea, ziua mâniei ? Era cele şapte poduri peste care trebuia să treacă ca să-şi dobândească bărbăția ? Era cele şapte văluri ale lui Ishtar ? Era cei şapte ani proşti, cei şapte ani tragici, cei şapte ani pe care-i sperase că, odată şi odată, avea s-o aducă lângă el, avea să-i stingă focul cu molcomeala lui cuminte ? Suvenirurile cele mai tenace, amintirile lui cele mai prețioase-simple mărgele împrăştiate. . . trebuia să treacă peste şapte poduri, trebuia neapărat să treacă peste 7 poduri. . să suporte şapte ani răi. . să vadă de şapte ori tot ce clădise transformat în cenuşă. . uneori trebuia să cedeze şi nu-i plăcea de loc. . .
Asculta muzică veche, interzisă la patefonul Victriola. Asculta muzică simplă, bună, muzica aceea care nu era marşuri şi contra-marşuri. Avea plăci cu Danielle Guichard, cu Zizi Jeanmaire şi cu o mulțime de alții. . chiar şi cu Reggiani şi cu Sardou , îl liniştea, îi făcea plăcere să uite ce mizerabil şi neânsemnat era. . le ştia pe de rost versurile deşi nu prea înțelegea franceza. . aşa cum îi spusese demult Napoleon Slăvescu. . ”dumneata, domnule, o s-o iei la mufă!”
Şi acest cuvânt, “frumoasă”, se strecura insiduos ca un şarpe, nevinovat ca o târfă, rău ca însuşi dracul atunci când încerca să scape de amintirea ei, să fugă cât mai departe. . se răsucea în creieraşul lui, aşa cum , cu câtva timp în urmă vâna orice fustă cu vagi asemănări cu Emma Lia pe stradă…