Unchiul Unghie Crocodil

Nu-şi iubea rudele. Erau multe, erau lacome, veneau, mâncau, se râgâiau şi plecau. Uitau zilele de naştere, nu aduceau niciodată nimic, aveau numai pretenții. Erau nespălați, mai ales nespălați. . . majoritatea de la țară, rude ale generalului, cele zece mii de unchi, mătuşi, veri, verişoare, burți grase, dezgolite, cărnuri putrede, tampoane pline de sânge lăsate aiurea, copii obraznici, cărți lipsă, lucrurile ei personale devalizate, rupte, furate. . un lung şir de animale cu nume tâmpe ca Darvan Militineu Zoran, politician, Marcia Secundar, rudă îndepărtată a mamei, cu colecția ei stupidă de coleoptere, Sandu Işc Dupandu, învățătorul din PunteDunte... . precum şi mulți alți unchi şi mătuşi, ca frunzele de toamnă, ca buştenii din şemineu, cum ar fi de exemplu Caput Capitis, un timp balila la Florența, apoi săpător de piatră în insulele Farcee, Darkon Isfirest, din Balcani, Zulu Munchagu, din neamul Haudssa sau Banftu, Querando Calla din Argentina. Erau toți roşii, un roşu tâmp de roşie stricată. ... nu steagurile roşii strângându-se spre asaltul palatului ci un roşu putred, da putred. Îi visa când şi când îmbarcându-se pe un vas imens, cu patru şi cinci coşuri, toți cu bale la gură, unchi, mătuşi şi copii acestora, toți transpirați, superexcitați de măgăriile şi porcăriile pe care le vor face în America, toți cu haine cenuşii, cu figuri cenuşii, cu vieți cenuşii şi vaporul plecă. . şi toți sperând, dorind o viață mai bună, o fărâmă de fericire înainte de moarte, o bucurie efemeră cum avea să fie aceea când vor ajunge pe Ellis Island, „dă-mi bolnavii tăi. . ” dar vaporul . ... vaporul n-avea să plece niciodată decât până la Tupilații Amărăşteni acolo unde căpitanul îl va vinde pe trei ciocălăi de porumb şi un gât de țuică.
Spera un unchi naiv precum Don Quichote, distrugător al răului, apărător al purității şi virtuții, mărşăluind în apus spre soarele care dispare, mereu spre soare, spera un unchi bărbat, ca şi Gary Cooper, nu-i plăcea John Wayne în schimb Gary Cooper, cu figura aceea de stâncă, de forță a naturii atunci când trebuie să piardă şi ştie că trebuie să piardă, să-şi lase iubita, de obicei Barbara Stainwick, să plece departe, acolo unde-l cheamă datoria şi el se uită ca o stâncă-ca o forță a naturii, în definitiv nici râurile nu curg unde vor ele, nu-i aşa ? Spera un unchi naiv şi fericit, precum Jimmy Stewart atunci când se plimba cu maşina de pompieri, spera . . şi avea parte de ce ?
De Unchiul Unghie Crocodil, veşnic murdărel, nu putea spune murdar dar avea un aer neângrijit, pantofii nefăcuți, viața aşişderea, slujbaş cuminte, doritor de cafea, şeful „Oficiului de dat pe goarnă şi trădări mărunte”.
Mătuşa Zeghe Crocodil, mereu obosită, mereu maladă, mereu îngrijorată de soarta genialului ei copil, vara Matraca.
Unchiul Crocodil avea mereu o acadea slinoasă pentru ea, o acadea cu fire din pantalonul lui jegos, cu bănuți mici lipiți pe ea, o acadea deja linsă (mi-a fost poftă, se scuza el, jenant şi penibil)dar totuşi pentru ea, pentru Emma Lia.
Dar soții Crocodil mai aveau un copil la țară, în PunteDunte, şi acela o aduse în acea zi toridă pe Emma Lia la ei, pentru că era pe moarte. Avea să moară şi toți o ştiau, şi Unghie cu aerul acela vinovat, mereu trăgându-şi nasul - dragă Lia, e o nenorocire, e un blestem, simțeam că va muri, mă uitam în fiecare zi la el, nu e mai galben la față, nu tuşeşte, nu are ochii roşii. . de câte ori suna telefonul mă gândeam că mă anunță Zeghe că a murit. ... . e o porcărie imensă să ai pe cineva, fie el şi un pisoi, la care să ții şi să ştii că are să moară. .... că mai are ore, zile şi va muri, luni, eşti bucuros când poți să faci revelionul cu el şi el nu ştie şi nu poți să-l iei în brațe şi să-i spui, tată, mamă, nu muriți, vă dau tot ce am să nu muriți, să mă lăsați pe mine să mor înaintea voastră, să nu sufăr. . . şi mătuşa Zeghe care nu putea, nu putea suporta moartea unicului ei băiat şi plecase să-şi aline durerea la sora ei Anaximandru Eulampia, văduvă de protoțap, „dar să-i închizi ochii , Lia, că aşa se obişnuieşte, să nu uiți cumva că te blestem. . aşa, şi să-i prinzi ultima suflare în borcanul acesta. . . ”
Unchiul Crocodil avea mereu doliu sub unghii, generalul era furios, „ăsta e un țipliflender, rudele tale sărace. ... ”
Micuțul Libertate Crocodil venise într-o zi acasă de la şcoală, foarte serios, „mămico, tăicuță, eu o să mor. ... ” şi de atunci începuse să transpire cu sânge, strângeau sângele la început în batiste, apoi în sticulețe şi sticuțele, apoi în sticluțe şi sângele stătea acolo cuminte, nu se îngroşa, ca şi cum o forță nevăzută l-ar fi făcut să-şi caute adăpostul în acei recipienți reci şi nu în corpul micuțului Libertate, băiețelul atât de serios , întins pe patul alb, care asculta atent cum Emma Lia ațipise.
Unchiul Crocodil cumpăra gazete şi le citea solemn, balansându-şi piciorul stâng în mod caraghios în aer, unchiul emitea judecăți caraghioase ca şi numele lui „cum ar fi să fim liberi să trăim cum vrem, să trăim fără să ne gândim că trăim, să trăim pur şi simplu”, făcu el odată şocându-l pe general şi pe generalul Sala care fuse şi el invitat la masă-ce-i ăsta, un bolşevic ? se interesă Sala curios, nu, e pur şi simplu un văr îndepărtat al soției, stăteau caraghioşi, cuminți la masă, în aşteptarea supei şi numai Crocodil era pe balansoar, numai Crocodil era altfel față de fasonul bine aranjat, față de hainele prea curate, față de tot mirosul acela de spital şi de moarte care bântuia mesele luate în comun în casa Haşdeu, atunci când mai era şi mama ei cea fugită. ... şi după, pentru că, în mod curios, generalul cel cu ochelari de cal, tatăl Emmei Lia prinse drag de el.
. . noi suntem poporul etern, frații mizeriei. . . . . noi închidem şi deschidem în fiecare zi lumea, îi spusese odată Crocodilul foarte serios. . iar tu , generale, nu eşti decât un cântec stupid. .
-Şi tu, tu ce eşti ? întrebă generalul curios.
-A , eu, râse Unghie Crocodil , eu sunt Curtea Miracolelor. . .
Micul Libertate avea o singură calitate-de când era pe moarte, ghicea. Îi spuse vecinei Panageea că-i va făta purcica un wombat, Ilenei lui Necufarcea că va rămâne borțoasă cu Lache a lui Legunatu, şamd, şamd. Speriase tot satul, nu se mai putea ascunde nimic şi nimeni, copilul acela vedea prin case, prin oameni, prin tot. . până la islaz, până la pădure, până la marea cea mare. . . ”tuşă ValevedeCasta, iar ai o căcărează de găină prinsă de când te tăvălişi cu vărul Dupandu prin coteț. . ”
Domnul Crocodil L. Coteț, tatăl unchiului fusese cândva, chestor de poliție pe Câmpiile Întinse, de-acolo de unde pândea, perfidă, în iarbă, subversiunea. Bunicul Crocodil urmărea anarhişti şi alți tulburători de țară, vâna transporturile clandestine (de orice fel dar mai ales de ciorapi de mătase-ştiut fiind că ciorapii de mătase tulbură groaznic ordinea existentă) şi în general, orice putea „într-o urmă cât de mică să inducă idei necorespunzătoare, idei periculoase pentru țerişoara asta. . ”. . bunicul Crocodil, cu melonul lui ciudat în dagherotipul imens de pe perete. . cu disprețul față de fiul său. . ”un scârța scârța pe hârtie la stat. . mai face şi poezii proaste pe deasupra. . ”
Unchiul Crocodil avea cea mai roasă haină din țară, atât la coate-unde se destrămase de-a binelea cât şi la manşete, cea mai neagră batistă şi cel mai dulce zâmbet când şi când. ”E un prost”, îl bruftuluia generalul, „şi copii nu sunt ai lui. Vrea libertate, vrea fericire. . auzi ce idei. . şi datoria, cu datoria cum rămâne. . ce s-ar alege din țara asta dacă am fi toți fericiți ?” După aceea însă îl puteai auzi „Unghie dragă, hai să mai facem câte un pocheraş, să mai punem țara la cale. . ”
Bunicul, la împlinirea vârstei de 70 de ani, văzând cum îi scad puterile, şi lui şi tovarăşei sale, Elena Vrabitska Lando, din neamul de narodnici Lando, plecă cu ea la marginea mării şi acolo. ... acolo o împuşcă şi se împuşcă şi el., din milă, din dragoste, pentru a nu o vedea cum suferă, cum se stinge, pentru ca povestea lor să rămână.
Vreau în Paraguay, plângea micuțul Libertate, vreau să mor la marginea oceanului, să mor văzând toate acele râuri curgând în ocean , vărsându-se ca păcatele lumii şi spălate de apele oceanului ca de ultima speranță a satului PunteDunte şi în general a întregii omeniri reunite. . apele Niagarei, a cascadei Victoria şi a altor cascade să curgă, să fie. . să umple tot stropii, vaporii aceia de apă pură să spele toată murdăria, să aducă nostalgia şi regretele, ocaziile pierdute, partidele de şotron întrerupte de vărul Costache şi prima pipăială eşuată în fân, toate părerile de rău să se prefacă în apă şi să curgă, să umple orizontul. . .

Îi fusese atât de milă de copilul acela, rătăcit în neamul Crocodililor, copilul speriat, cuminte, timid, copilul cu nume caraghios „Libertate”, asta pentru că popa era un fost comunard, Lattence Isidor Egalite, devenit după trecerea la adevărata credință Budău Preascurtu, după sfântul ortodox Preascurtu cel care a ars ca o flacără pentru cauza măreață a credinței ortodoxe. Micuțul Libertate, cel atât de moale la pipăit, atunci când mătuşa Zeghe i-a dat voie pentru prima dată să-l atingă şi ea, domnişoară de 14 ani pe vremea aceea, care citise că craniul copiilor e moale şi se poate modela şi-a apăsat ceva mai tare degetul, nu atâta cât să-l doară şi să țipe ci numai să vadă. . şi-şi trecea mulți ani după degetul prin părul lui Libertate, pe pielea capului, să vadă dacă cumva semnul ei se păstrase, „să-mi las trecerea în craniul unui om”, cum îşi notase în jurnal, „şi degetul meu să rămână pentru vecie acolo. . ” şi acum , această urmă perenă a trecerii ei prin lume pierea, la primul semn de boală o mătuşă Zeghe şi mai maladă, şi mai cafardă, o chemase înnebunită, „câtă grijă şi ce necazuri am dragă şi Matraca ştii ce sensibilă este şi nu-i vom spune niciodată, îi vom spune că a plecat, de aceea trebuie să plec şi eu cu ea departe, mult mai departe. . ”
Vreau la Cairo, să mor printre dervişii rotitori, plângea micuțul Libertate, vreau să-i văd rotindu-se din ce în ce mai repede, înebuniți de plăcerea pură a rotirii, să pară că nici nu mai ating pământul, că se înalță în aer şi atunci, în clipa aceea de extaz să mor. . şi mai ghicea apariția unui ortotipil în ograda lui Purcăsprânceană, lângă batoză, ortotipilul dracului că nu lăsa vaca să dea decât lapte strecurat, fără golomoaze. . .
Puştiul nu ghicea însă pe degeaba, aş vrea să mânânc o savarină, spunea cu vocea lui micuță şi plăpândă de gânganie care trage să moară, şi mătuşă Lighenuş o supă de pasăre n-ar fi rea. . . şi un măr din grădina matale, nene Purcăsprânceană şi acestor țărani acrii, cu pielea cât hipopotamii li se făcea o milă cumplită şi mila aceasta îi măcina pe dinăuntru în dupăamiezele fierbinți, mizerabilele dupăamieze din sat, era o milă fierbinte deasupra satului, ca o pâclă atunci când oricine iese pe uliță se topeşte instantaneu, în satul acela mizerabil ca toate satele din iubita noastră țară, acolo unde frate se căsătoreşte cu soră, verii între ei ce să mai spunem, şi un copil cu coadă nu e o raritate, la un moment dat la şcoala din PunteDunte era o clasă întreagă, ”bă ăia cu coadă, treceți la gimnastică că acuşi se scoală părintele şi nu mai pupați voi gimnastică, trebuie să faceți religie”, părintele Egalite era foarte încurcat când trebuia să combată teoriile lui Darwin în fața tuturor acelor copii cu coadă. . foarte foarte încurcat, până la urmă Darwin devenise un mic sfânt în panteonul ortodox din PunteDunte. . .
Vreau să mor printre frații mei, tuaregii albaştrii, vreau să mor în nisip, să mă-ngroape nisipul la Taşefsut , prima oază după Assali, aproape de Antineeea plângea micuțul Libertate.
Toată bruma de avere a Crocodililor se topise în această plecare, ba se mai împrumutaseră de la toți, absolut de la toți „nu există nimeni pe stradă, în oraşul acesta, chiar în țară, nu există nimeni care să ne cunoască şi să nu-i fim datori, dar asta e, asta e voia Domnului”, preotul Preascurtu chiar trăsese cu djambula în landoul cu care se îndepărtau Zeghe şi Matraca-poate le opreşte, poate le face să stea cu acea mână de pământ-poc, făcu djambula, poc şi mărul încărcat se zdrobi de landou, n-a fost să fie, „întâi la Biaritz, draga de Matraca vrea să vadă Biaritzu’ şi apoi la Vienna şi sigur şi la Paris, vărul Capitis ne aşteaptă la Mantova, ducele l-a făcut şef de gară acolo, şi mai vedem. . oricum tu l-ai iubit totdeauna pe Libertate mai mult chiar decât noi. . ” copilul serios, mult prea serios pentru vârsta lui, copilul care-l citea pe Toma din Aquino, „măi Libertate, hai să-ți facem codițe”
Vreau să mor la Bruxelles, în fața primăriei acelea superbe, vreau să mor la Bruxelles pe o ploaie fină, fină, pe un cer plumburiu, vreau să mor la Bruxelles suspina tânărul Libertate, înainte ca soldații să schimbe garda. . .
Hai mai taci, făcu Emma Lia, n-o să mori, din familia ta nimeni nu moare. .
Ştiu la ce te gândeşti, spuse serios Libertate, noi nu murim pentru că suntem răi. . dar nu e adevărat, eu şi tata nu suntem aşa, poți să-l întrebi şi pe Domenico din Ragusa. .
„Ia libliu tebia, tî ne spomina, aiu, naiu, spominaiu, cucorița na citaiu” murmură micul Libertate de pe patul lui funerar.
Resimțea din ce în ce mai mult lumea pe care o străbătea ca un mare oraş al singurătății unde nu avea pe nimeni, era un gândac stingher, fără nici o ancoră, fără nici un sprijin , fără nimic. . doar o dâră singuratică care dispare imediat, fără să lase nimic în urmă, fără nici un semn. . ”îți ticăie ceasul biologic, fă şi tu un copil”-îi spusese odată fata Morarului, dar nu era asta. . era pur şi simplu un val de negură şi de singurătate care o învelea ca un giulgiu. . de aceea. . poate de aceea era ea aici, azi, în PunteDunte. . şi poate de aceea. . ca o bărcuță pe Marea Tireniană, ca Domenico din Ragusa, ca un om nou american, un om profund, dedicat pasiunilor ei, dedicat iubirilor ei, aşa rele sau bune cum erau, fără cântece sau stele, fără plăcere şi fără păreri de rău, era o supraviețuitoare şi la înmormântare aveau să-i cânte „Gira giro tondo , gira come giro Il mondo che bel gioco giro che ma finira. . ”. . era aşa, ca o zi transpirată, ca o supărare ascunsă, ca un vis rău. . de aceea era ea aici la mormântul încă neânchis al micului Libertate. .
Vreau să mor la Bonn, în parcul din fața Universității, murmură micul Libertate
Mai taci dracului din gură că n-o să mori, mârâi Emma Lia.
Şi micul Libertate nu muri. Dar o fi bine, o fi rău ?