Nu ajutase niciodată pe nimeni.De aceea, cererea disperată de ajutor a Virginiei Vârgolici, colega aceea anostă, neânsemnată, colega aceea căreia nu îi putea da nici o culoare, nici măcar gri, cererea disperată-așa cum ziceam venită pentru fiul ei, Eucrațiu-„e o poamă bună, așa să știi”, îl avertizase Leunucă.”Un băiat turbulent pentru care nu merită să miști nici un deget”, această cerere, formulată într-o zi de luni, atunci când nimeni nu e încă treaz după duminică-cererea aceasta, învârtoșită ca un mestecău de putinei, învârtită ca hora la sate-ei bine, cererea aceasta îl surprinse.
„Vă rog frumos, domnule K, este ultima șansă a băiatului.Dacă nu își dă licența îl iau ăștia în armată, aici VV bocea de-a dreptul, și moare doamne ferește, băiatul meu, undeva la Cotul Donului.E așa de sensibil, scrie și poezii, uite, are un caiet de poezii..atâta doar că e așa de timid..și nu se poate concentra-e a șaptea oară când pică licența și dvs. Îl știți pe Brustunaru, decanul de la Drept.
Ce vroia această femeie ? De unde vorbea ea, de unde i se auzeau cuvintele ? Unde era ea, pentru Dumnezeu, n-o văzuse niciodată ? Și de ce el ? El nu ajutase niciodată pe nimeni..
În definitiv, ar putea să încerce.Ar putea să-și închipuie că e un fachir în Bombay, că plutește pe râul Paraguay, că e altcineva...că dragostea trecută pentru Emma Lia cu care femeia aceasta avea vagi legături l-ar putea determina să..să facă ceva...
Băiatul avea ciudat în el, își rodea mereu unghiile, cu o furie de parcă ar fi vrut să se sfâșîie .
K suspecta că era Jubil, unul din cei trei ucigași ai lui Hiram Abiff..era tânăr și frumos și nestăpânit și K simțea gelozie și poate un pic de tristețe că nu era copilul lui..dar ca și Jubil, băiatul avea suficiente probleme-mai ales că, orice i-ai fi dat să facă, strica.Avea bunăvoință, asta se vedea de departe-dar fiorul care ardea în el îl oprea să ducă vre-un lucru la bun sfârșit...era Jubil cel care nu gândise..cel care ridicase cuțitul orbit de mânie..era Jubil..era un bătrân care trece, șchiopătând,cu o umbră de răutate pe față,un bătrân ca un război pierdut, ca o teroare perpetuă..era Jubil cel nesocotit..era departe, nu era niciodată acolo, era aproape, parcă plecase puțin până în vecini..
Pentru ca să nu-l dea afară îl însărcină cu umplutul călimărilor din Acvariul Amfiteatru.Era suficient tuș, erau vagoane de tuș vechi, rămase înainte de primul război, tuș violet și tuș verde, așa că dacă vărsa jumătate din călimară pe pantalon nu era nici un fel de problemă.
În același timp, undeva departe,în pierdutul Montsarat, trăia un pictor.Nu era nici un necunoscut, nici un pictor prea vestit.Era socotit un pictor cuminte, prea cuminte.Nu mai era la vârsta când se culca cu modelele lui.Era Pierre, era Piatra pe care Dumnezeul lui, micuțul lui Dumnezeu își clădise biserica..nu era un pictor grozav, atâta doar că era un pictor mulțumit.
Pe naiba, era un pictor teribil de nefericit! Trebuia să o zugrăvească pe Emma Lia.Crezuse că-i simplu, crezuse că-i ușor-era pur și simplu o domnișorică bătrână, una din acele fete ale moșului
-Îmi scapă, îmi scapă, rosti disperat și-și aruncă pensulele pe jos
-Ce ?întrebă placidă Emma Lia
-Chipul tău, chipul tău îmi scapă..era aici, în schița pe care am făcut-o acum două minute, acum patru minute, dar nu ești tu..acum mă uit la tine și văd că nu ești tu..nu înțeleg, nu mi s-a mai întâmplat niciodată așa ceva, nu pricep nimic... parcă tocmai ai ieșit, parcă te-ai dus la vecină să iei un pic de zahăr, crede-mă, tu pleci din porcăria asta de pictură pe când pictez..și asta nu-mi place de loc...
-Dar sunt aici, protestă Emma Lia..
-Ești departe fetițo, ești departe..
Poate cu Jubil ? Deși Emma Lia îl detesta pe băiatul Vârgolici, așa îi spunea, pe un ton de infinit dispreț, „băiatul Vârgolici”, sau mai adesea „acela”