Bărbat cu labradori

În duminica de după Sfinții Petru și Pavel, puțin înainte să bată clopotele de la biserica neterminată, urletele cățelei au trezit cartierul. Bruneta de la etajul unu, care își sorbea cafeaua rezemată de pervaz, a văzut: era unul dintre labradorii aceia negri, pe care îi plimba zilnic un bărbat. Pe rondul mic, unde în alte dimineți se bosumfla un Trabant bej, cei trei duceau o luptă zgomotoasă. Se ridică pe vîrfuri și privi printre crengile bradului. Palma grea a stăpînului, altminteri un om mărunțel, pocnea iar și iar capul unuia dintre cîini. Supus, animalul își primea în tăcere loviturile, atingînd iarba cu botul. Privirea în pămînt, labele desfăcute în lateral, ca un cric defect, tot mai lăsat. Revolta gălăgioasă nu venea de la el, ci de la cățeaua de-alături, cu țîțe mari, care lătra la stăpîn cerînd îndurare pentru partenerul bătut. Picioarele bine înfipte în sol o țintuiau locului și numai gîtul gros îi vibra neliniștit la fiecare lătrat. Bărbatul se apleca, îi spunea ceva, ba chiar o mîngîia, apoi palma lui cădea iar pe fruntea, pe botul, pe ochii celuilalt cîine. Poc, poc, ca într-un pepene copt, și brusc se răsuci, lansînd pantoful în burta animalului, gata să se prăbușească. După o piruetă nesigură, opri spectacolul. Un minut durase totul. Cei trei porniră fără grabă pe aleea dintre blocuri, ca de obicei, el în mijloc, cu lesele într-o singură mînă, iar cîinii încadrîndu-l, cam cu un pas înainte. Cu palma apăsată pe piept, femeia de la geam privi îndepărtîndu-se două cozi, una fluturînd ca un steag în văzduh, alta strecurată printre picioare, atingînd cu vîrful burta, ca un arc tensionat. Între ele, o siluetă gri, tot mai ștearsă.

*

Petre rămăsese cu poza în mînă, privea fix la ea, dar nu îl mai impresiona ca altădată cîinele lup strangulat pe gard. Înainte îl topea de plăcere fiorul pe care îl simțea urcînd din burtă înspre gît și răspîndindu-se apoi cald în jos, concentrîndu-se undeva în pantaloni, atunci cînd privea – prefăcîndu-se că o face pentru prima oară – șiroaiele de sînge prelingîndu-se subțiri pe gard, ca vopseaua proaspătă, și jos, pe trotuar, unindu-se în balta cu contururi maronii, uscate. Cînd emoția slăbea, se uita – tot ca și cînd abia atunci ar fi descoperit detaliile imaginii – spre labele bej ale animalului, întinse neputincioase, moi, peste gard, încătușate cu sîrmă. “Ce păcat că nu i se vede fața!” În lipsa expresiei de pe figură, care, gîndea el, trebuie să fi fost savuroasă, se mulțumea cu urechile, urechioarele alea mici, blegi, moarte, încremenite după o ultimă zvîcnire. “Tîmpită Doina, fugea la reportaje despre cîini uciși de parcă o omorîseră pe mă-sa, chiar își imagina că salvează planeta. Se credea Brigitte Bardot.” Acum însă îi părea rău că nu fusese cu ea, cînd îi ceruse. Lucrase doi ani ca fotograf la un cotidian local. Poza nu era făcută de el. O luase pe furiș dintr-un album al redacției, cînd înțelesese ce satisfacție îi aduce. Nici una dintre pozele lui nu îl excita așa. Nici unul dintre reportajele la care fusese nu îl răscolise așa cum reușea fotografia asta cu colțuri tocite. Se strecurase pe lîngă spînzurați, în holuri strîmte, își frecase haina de trupuri bălăngănindu-se, calde încă, în laț, pozase un creier întreg, care alunecase din craniul spart pe șosea, moale miez de nucă desenînd pe asfalt o dîră roșie, precum urma unei patine, mîini și picioare ale nefericiților tăiați de tren, chiar și un bărbat căruia colegii de la uzină, în glumă, îi puseseră la fund un furtun cu aer comprimat și căruia îi explodaseră mațele. Își fixase obiectivul aparatului și pe cele mai intime curbe ale dansatoarelor exotice, de două ori mulatre, ochiul lui fotografiase mult mai mult decît își putea imagina nevastă-sa, dar poza asta cu cîinele avea ceva al ei, chiar și un miros aparte. De moarte. “Prost Iuli, ăsta, putea să îi prindă și fața…”

*

Îi plăcea cum sfîrîie apa sub talpa încinsă a fierului de călcat. Apăsa cu grijă, să nu se facă vreo cută. Elena spăla vasele fredonînd, subțirel, un cîntec românesc la modă. De la început împărțiseră treburile casnice. Ea spăla, el călca, ea gătea, el dădea cu aspiratorul. Ea mergea la serviciu, la bancă, el plimba cîinii! Cîinii. Mai întîi fusese unul. Labradorul ei, o cățea moștenită de la taică-su. Cînd Petre a fost dat afară de la ziar, nevestei i-a venit ideea să-i ia pereche cîinelui. O nebunie să ții două animale așa mari dintr-un singur salariu, au zis toți prietenii, dar planurile lor erau altele. O serie de pui pe an, asta putea să le aducă pînă la o mie de dolari, mai mult decît ar fi cîștigat Petre ca fotoreporter. Iar mîncarea, nici o problemă, avea să aducă ea oase și plămîni, ca și pînă acum, de la măcelăria lui tanti Ipi, că doar de unde lua o sacoșă, putea să ia și două. Și unde mai pui bucuria de a crește două animale așa superbe, mîndria de a plimba niște labradori cu pedigree de lux, cum nu mai au alții în Sibiu? Pe masculul tînăr l-au cumpărat de la o familie de sîrbi - cărora le fusese bombardată casa - prin niște rude din Timișoara, care îi știau mari iubitori ai rasei. Așa au ajuns să aibă doi. Iar Petrică nu s-a mai angajat de atunci. Doi ani s-a ocupat de animale, le-a plimbat, le-a hrănit, le-a dresat, le-a supravegheat oră de oră. Le-a dat să sugă progeniturilor, le-a șters rahatul din toate colțurile casei!
La început totuși n-a fost rău. Se trezea dimineața, plimba cîinii o jumătate de ceas, după care le dădea ceva să îmbuce și era liber pentru următoarele ore. Mai era ceva agitație cînd venea Elena acasă, fiindcă trebuia să îi încălzească mîncarea. Iar seara, încă o plimbare cu animalele. S-a ocupat și de dresajul cîinelui tînăr; patru luni l-a tot dus în pădurea din Dumbravă, unde un subofițer îl învăța șmecherii, în timp ce Petre căuta, tolănit în iarbă, vreun trifoi cu patru foi ori se uita la norii care treceau deasupra stejarilor și la bărzăunii grași. Rareori mai făcea fotografii, pe care le vindea pentru calendare ori pliante publicitare, dar comenzile erau tot mai puține, pentru că se izolase de foștii colegi de la ziar, trăia deja în alt ritm, din care îi era greu și parcă nici nu își dorea să mai iasă. Nu îi era dor deloc nici de atmosfera unei redacții unde nu auzea decît reproșuri.
Necazurile au venit cam după un an. “Cîinii ăștia aduc mai mulți bani în casă ca tine!”, începuse să-i tot repete nevasta, avansată la bancă și, acum, purtătoare de taioare cam scumpe și de eșarfe asortate. După o vreme, de sex nici nu mai încăpea vorbă. Elena dormea dincolo, cu cățeaua bătrînă la picioare. Labradorul tînăr, respectuos, se mulțumea cu covorașul blănos din fața patului. Deși el îi hrănea și îi plimba, cumva matahalele o preferau pe ea, pe prințesa care îi săruta în bot în fiecare zi la ora 16 și 15 minute.
Þinea minte cu exactitate ziua cînd a înțeles că familia lui devenise o haită în care lui îi revenea ultimul loc. Era o zi extrem de călduroasă. În Parcul Sub Arini, cîinii s-au împerecheat cu sete în fața lui, iar el s-a pomenit masturbîndu-se prin buzunar, sprijinit de un copac. Atunci, cu mandibula tremurîndu-i mărunt, zguduit de un amestec de pofte, a priceput că animalele astea spurcate îi controlează viața și a decis să ia măsuri. Din ziua aceea, a început să scuipe cearșafurile cu cățeluși roz, cînd le călca, și mare satisfacție îi aducea sfîrîitul salivei sub talpa fierului încins, dar cel mai mult îl bucura să strivească animalele durdulii, să le ardă, să le facă una cu masa mutrele vesele, imbecile. Apoi ducea grijuliu teancul de așternuturi la Leana lui, și, zîmbind, i le trecea pe sub nas, îi mîngîia obrazul cu țesătura lor apretată pe alocuri de scuipatul lucios, transparent. Și le dezmierda chiar și el înainte de a închide ușa dulapului, plimbîndu-și vîrfurile degetelor pe materialul colorat, ca pe un pian tăcut. Uvertura.

*

Știa că în cartier el e “bărbatul cu labradorii”. Rolul nu-i displăcea, ba chiar îi furniza destulă plăcere. Simțea, într-un fel, că întregul cvartal îi conferă, tacit, un soi de titlu princiar, pe care el se pricepea de minune să îl poarte. Cu aparentă nepăsare și mister. Era un tablou viu, care se plimba zilnic pe străduțele din jurul blocului. La atîta lucru erau buni și cîinii. Sau vitele, cum le zicea el cînd era sigur că nu-i nimeni în preajmă. Altfel, de ei numai de bine.
Copiii s-ar fi jucat cu cîinii, dar, impresionați de talia lor, se cam temeau. Iar sclipirile din ochișorii măriți, mutrițele pofticioase și derutate, ezitarea mînuțelor grăsune, toate acestea îi dădeau forță lui Petre, care trecea tăcut mai departe. Femeile se uitau cu admirație la animalele superbe, cu blana neagră lucind de sănătate pe spinările de viței. Cu timpul, deveniră tot mai îndrăznețe. Plimba scîrbele de două ori pe zi, iar pe traseul lui întîlnea de obicei cam aceleași femei. Începuseră să se salute. Doamne simpatice, ale căror nume nu le cunoștea, se opreau din drumul lor, sprijinindu-și pentru cîteva minute sacoșele cu mîncare de marginea trotuarului, ca să poată mîngîia în voie labradorii cu blînzi ochi ca mierea, care, înclinîndu-și molcom capetele pe-o parte, răspundeau la dezmierdări cu cîte o limbă umedă, purtată tacticos pe dosul palmei. Petre se gîndea că, dacă n-ar fi fost însurat, ar fi putut să agațe așa zeci de gagici și chiar îl invidia pe vecinul cu rottweiler, care era burlac și în plasa căruia cu siguranță cădeau o mulțime.
Dominat de nevasta cu eșarfe colorate care dormea prințesisim, încadrată de labradorii îmbuibați de mîna lui, continua să se masturbeze în camera sa, de cîteva ori pe săptămînă. În fanteziile lui nocturne, era un tip misterios care, atunci cînd își plimba animalele de rasă pură, aprindea flăcări în inimile vulnerabile ale cucoanelor, ale căror mînuțe fine nu aveau, vai, onoarea să fie sărutate decît de cîini. Niciodată de chipeșul și inabordabilul fotograf de artă, care se îndepărta rece, ducînd cu el un secret teribil, imposibil de descifrat… Fantezia lui s-a spart însă dureros, ca o oglindă ținută în ger năprasnic.
Într-o seară, rămăseseră fără pîine; și-a tras pe umeri geaca gri de tercot și a dat o fugă pînă la colț. A salutat femeia cu păr negru, lung, care de fiecare dată se oprea să-i admire cîinii, iar ea – ea nici nu l-a recunoscut așa, fără labradori. S-a uitat indiferentă și a trecut mai departe. A fost ca și cum degetele ei înmănușate ar fi presărat, din mers, dintr-o solniță argintată, sare extrafină iodată pe rana lui deschisă larg, ca o gură uimită. Nu era așa cum crezuse, nu era nici măcar “bărbatul cu labradorii”, ci omul plimbat de ei, o fantomă fără nume, fără chip, condusă în lese! Singur nici nu exista. Încremenit, s-a privit în vitrina cu franzele, iar propriul chip i-a răspuns cu o neașteptată grimasă. Colțurile gurii căzute, ridurile grotești – apărute cînd? - în jurul ochilor, forma nesigură a sprîncenelor, părul gras încărunțit ici-colo, parcă toate elementele care îi alcătuiau figura îi spuneau acum, abia acum, că refuză să se supună scenariului derulat cu atîta rigoare de mintea fotografului. O imagine deformată, dar cutremurător de bine focalizată, se hlizea la el dintre coșurile cu pîine. Unde era tipul din fantezie și încotro plecase domnița cu solnița? Blestemații de cîini!

*

În plin oratoriu a căzut onomastica lui Petre. Iar el a decis că a venit vremea să își facă un cadou. Mîinile au căutat cu înfrigurare în lada de lemn din debara și, sub rotocoale de sîrmă verde și albastră, ciocănele, patente, șurubelnițe și cutii de ness pline de cuie, au găsit flaconul de plastic galben, lipicios. Capacul s-a lăsat greu dat la o parte, cu un pocnet surd, așa cum făceau borcănele de lipici “Pelican”, în copilărie, după ce nu mai erau folosite o vreme. Cu o linguriță, a scos conținutul cleios pe coala de polei, ca pe gălbenușul unui ou fiert moale, apoi a strîns grijuliu colțurile argintii și a modelat grenada, astfel încît miezul să nu iasă afară. A pus-o pe raftul de jos al noptierei, în spatele butelcuțelor cu filme, după care s-a spălat zdravăn pe mîini, ca un chirurg, fredonînd cu gîndul la operația programată pentru a doua zi. Apoi a deschis o conservă pentru cîini, a luat cu degetul arătător aspicul de deasupra, l-a întins pe fundul celor două castroane de plastic. Conținutul conservei s-a dus cloncănind la fundul vasului de veceu. Exact cînd trăgea apa, cheia Elenei se răsucea în yală. “Ai venit? Tocmai am hrănit cîinii…” Labradorii lingeau nedumeriți dungile de aspic, ronțăiau marginile bolurilor, grohăind de poftă și foame. Adormiră curînd, cu burțile resemnate, mirosind picioarele stăpînei. După două ore, la lumina lunii reflectată pe pereții dormitorului său, Petre avu parte de cel mai electrizant orgasm din ultimii ani.

*

Dimineața se trezi bine dispus, gata de operație. Pe hol, ușa frigiderului se deschise zgomotos. La semnalul cunoscut, scîrbele negre părăsiră prințesa și pădurea ei adormită și tăbărîră pe el. Reuși să se strecoare singur în bucătărie, trase ușa în urmă-i. Negroteii flămînzi zgîriară la ușă, miorlăiră ca niște pisicuțe. Desfăcu atent colțurile mingii poleite, scoase otrava și o puse în șnițelul suculent. Pachetul avea acum ambalaj de carne, iam-iam. Puse poleiul peste. Domnul doctor e gata.
Duminica devreme, străzile sînt pustii. Iese din casă, cu lesele în stînga. În dreapta, pachețelul. Repede, de-a lungul blocului, pînă la colț și apoi pe alee. Cîinii înfometați îi ling mîinile, scîrțîie umil. N-au mîncat de ieri dimineață. “Răbdare, copilași, răbdare!” În rondul din parcare, la umbra copacilor, e tocmai bine. Cu vîrfurile degetelor, dă la o parte folia. “Întîi doamnele!” Cățeaua se repede cu poftă la bucata de cotlet împănată cu moarte, dar o lasă jos. Ar vrea și cîinele. Poc, una peste botul băgăcios. “Nu tu, vită! Acum ea!” Poc, jap, peste capul sîrbului impertinent, care se tot vîră spre boțul de carne rămas în iarbă. Palma dreaptă lovește osoasă și grea, și cu fața și cu dosul, în timp ce stînga dirijorului ține lesele strîns. Ea latră, dar foamea e mare, bucata apetisantă îi excită nările avide. Se repede și-o înfulecă. Moartea coboară dulce pe tobogan, fîlfîind din aripi de carne. “Așa, taci și-nghite! Tu nu, tîmpitule, tu mai încolo. Stai acolo, scîrbă împuțită, că-ți vine și ție rîndul!” Piciorul lovește cu furie burta cîinelui, șiretul plesnește. Ajunge. Un geam care se deschide la primul etaj îi atrage privirile. O vede pe frumoasa brunetă, privind la el, la el, fermecată, fermecată. Își îndreaptă spinarea și pleacă enigmatic, pentru întîia dată trăindu-și fantezia sub tăișul zilei. Își poartă animalele în lesele scumpe, pasul îi e ușor și misterios, silueta-i fină se pierde între copaci, ca un abur.
Într-adevăr, pentru prima oară, femeia se uitase atentă la bărbatul cu labradori. “Mare dobitoc!” Îi văzu chiar și mîna agitîndu-se cu mișcări scurte, în buzunar. Cînd clopotele începură să bată, furia lăsă loc tristeții, iar fata privi îndepărtîndu-se două cozi. Una fluturînd ca un steag în văzduh, jucîndu-se nepăsătoare cu cerul, îndestulată cu moarte. Cealaltă, strecurată dureros printre picioare, atingînd cu vîrful burta flămîndă, ca un arc tensionat, între osul sacru și restul împuțitei de vieți.

*

Elena se răsfăța încă în pat cînd ușa se deschise și labradorii năvăliră pe hol. Își privi soțul cum închide fără grabă și, în lumina soarelui crud, regăsi în imaginea lui o sclipire pe care o credea pierdută. Ori rătăcită de el, care se schimbase într-atît încît nimic din tînărul de care ea se îndrăgostise părea că nu mai rămăsese intact, ori pierdută de ea, incapabilă să mai suprapună cele două imagini, atît de diferite probabil numai și numai din cauză că ea însăși le construise astfel. Petre rămăsese sprijinit de ușă, privindu-și șiretul rupt, neștiind că femeia, trezită, îl cerceta. Iar ea profită și se uită mai departe, ca printr-un ochean, pe rînd, la fruntea lui, la suvița de păr care îi cădea rebelă pe-o parte, la ochii care din nou vorbeau, incredibil, întocmai ca în zilele acelea de la început. La pieptul lui fragil și la mîinile albe, fine, pe care se citeau încă urmele apăsate ale leselor. O înduioșau modestia și supușenia cu care își dedica viața frumoaselor animale. Fericire, da, chiar fericire părea să fie sclipirea aceea reînviată pe chipul bărbatului ei. Lupa ocheanului, forțată de distanță, sau pur și simplu din viclenie, i-l înfățișă bun și frumos, blînd, imagine răsturnată.
Petre urmări printre gene labradorii, gîndindu-se că în curînd va împlini 40 de ani. Știa ce își va oferi de ziua lui: masculul. Văzu țîțoasa muribundă, matahală cățărîndu-se pe canapeaua nevesti-sii, cuibărindu-i-se la picioare, iar băiatul culcușindu-se cu rotunjimi umile, pe covoraș. Și mai văzu, neașteptat, miraculos, colțul plapumei aurii ridicîndu-se. Brațul alb și lăptos al Elenei îl invita în peștera mieroasă care se formase între trupul ei parfumat și învelișul luminat de soarele de duminică. Se gîndi că-n peșteră trebuie să fie cald și dulce. Se descălță și intră.

Veronica D. Niculescu