Gândurile cele mai simple le adunam in fiecare dimineață cu tremurul mainii prea devreme trezite. Si te priveam in gand, sperand ca n-ai sa te trezesti sa ma certi. In drumul meu spre viata calatoream incognito pe umarul tau, incercand sa fac cat mai putina galagie. Si nelinistea din mine crestea in fiecare zi. Oricat de mult incercam, traiectoria sufletului meu avea alte ratiuni…

Intre doua pagini de carte am rasfirat lacrimile mele toate. Au inundat literele si au dat pe dinafara paginile nepregatite sa primeasca atata durere. Culmea este ca aceleasi pagini fusesera intoxicate cu fericirea inceputului. Debusolate, au incercat sa ignore schimbarea si sa se adapteze rapid. Atunci s-a intamplat un lucru ciudat. Literele au inceput sa tipe si sa strige la mine in forma primului sarut. Si ti-au desenat chipul. Stangaci, din virgule si puncte, dar totusi atat de aproape de realitate. Si mi-am amintit. Brusc si fara sa imi pot goni gandul, mi-am amintit cum te iubeam. As fi vrut sa-mi sterg aceasta scapare fugara si sa pasesc mai departe. Dar era prea tarziu. Strafulgerarea aceea mi-a trezit sufletul si m-a intors la tine. De vina sunt literele. Si poate chipul tau care si acum ma face sa zambesc pe strada…