-Robbie, ia-o mai încet. Lori încercă să-l tempereze pe prietenul ei care se lupta cu nasturii de la bluză. Poate vine cineva! spuse ea răspicat.
Robbie însă avea alte preocupări. Se despărțiseră de grupul cu care veniră să viziteze parcul Disneyland din în urmă cu vreo 15 minute. Acum se aflau într-un depozit abandonat. În colțul unde se retraseră ei era foarte întuneric, prin urmare chiar dacă venea cineva, nu avea cum să-i vadă, poate doar să-i audă.
-N-are cine să vină, zise el aproape gâfâind. Relaxează-te, o sfătui și apoi o sărută apăsat pe gură.
Lori îi ascultă sfatul și se relaxă, întorcându-i sărutul. Se crispă dintr-o dată când auzi un foșnet în spatele lui Robbie.
-Ce-a fost asta!? exclamă Lori și-l împinse pe Robbie de pe ea.
-Ce-a fost ce?
-Am auzit ceva în spatele tău.
-Dacă vrei să mă opresc, spune-mi, nu trebuie să mă minți, spuse Robbie fără chef.
-Nu te mint! Se răsti Lori, care apoi auzi din nou un sunet, de data asta mai aproape. Uite! N-ai auzit? Întrebă speriată fata.
Robbie într-adevăr auzise, și se îndreptă în direcția de unde se părea că a venit sunetul. Nu găsise nimic. El și Lori erau singuri în clădire, cu excepția șobolanilor poate.
-O fi fost vreun șobolan, stabili el și văzând privirea de dezgust a prietenei sale continuă. D-ăia mari căt rottweilerii, care te lasă fără picioare...
-Hai Robbie, taci, se plânse Lori.
-Care te apucă de picior și nu-ți mai dă drumul... AHHHH! Dintr-o dată ceva chiar îl apucă de picior, îl trânti jos și apoi îl ridică de picioare.
-ROBBIE! Lori începu să țipe. Robbie simți o durere acuta în picior și îl apucă amețeala. Îi era prea frică să deschidă ochii. Când în sfârșit o făcu, singura imagine care o deslușea în întuneric erau niște colți uriași. Era o gură ciudată, de prădător. Robbie începu să țipe:
-Lori fugi!!! Fata o porni spre ieșirea slab luminată, rugându-se la Dumnezeu să găsească ajutor.
Robbie se lupta să rămână conștient. Respirația creaturii care îl prinse parcă era gaz otrăvitor. Robbie vedea cum colții aceia oribili se apropiau de fața sa. Din gura ciudată care o vedea, ieșise o „gură” mai mică, dotată cu colți mai mici dar incredibil de ascuțiți. Aceșția erau la doar câțiva milimetrii de fața sa. Creatura scoase un răget. Robbie deja spunea „Tatăl Nostru” când deodată se auzi o sonerie de telefon mobil. Băiatul se trezi scăpat pe jos. Șocul fizic și emoțional îi afectaseră capacitatea motorie. În loc să fugă se sprijini de un perete și privi îngrozit spre creatura care se îndreptă spre un întrerupător și aprinse lumina.
-Oops, îmi pare rău,se scuză aceasta. Trebuie să răspund! Scoase un mobil pe care-l puse lângă capul său. Din câte vedea Robbie, acesta era un cap mare, lunguieț, negru, ca și restul corpului. Creatura avea un aspect ciudat de insectă, cu o coada mare, articulată. Semăna cu un extraterestru dintr-un film. Neputând să gândească sau să acționeze într-un fel, ascultă conversația monstrului.
-Da, la telefon... Ahhh, în legătură cu ce? Nu, nu ar fi o problemă. Când? Da, da acum e bine. Da, știu. Da, bine. Mulțumesc. O zi plăcută.
Creatura închise mobilul, și apoi se îndreptă spre omul îngrozit și îi spuse:
-îmi cer scuze pentru întrerupere. Probleme cu direcțiunea, știi cum e nu? Trebuie s-o lăsăm pe altă dată din păcate. Da? Robbie dădu din cap afirmativ.
-Bine. Pa-pa! Ciudățenia dispăru într-o gaură în perete, după ce se mai uită odată în spate la tânărul cu o moacă perplexă.
Robbie se ridică tremurând și se gândi că este cazul să-și cumpere o Biblie.

10 minute mai târziu, creatura se afla într-o cameră de așteptare, în față unui birou la care se afla o secretară. Aceasta se uită în treacăt la el și apoi deschise un registru.
-Domnul... ah, Alien?
-Da, răspunse acesta grăbit. Am fost chemat de domnul director Wilson.
-Da. Domnul director vă așteaptă
-Bine. Multumesc.
Alien se uită cu teamă la ușa pe care trebuia să intre. Citi încet o plăcuță care se afla pe ușă:”T.Wilson: Director Resurse Non-Umane”. Temându-se că asta ar fi ziua care amenința să vină de trei luni, deschise ușă. Intră într-o încăpere spațioasă, cenușie (de fapt cam tot este cenușiu pentru el din moment ce nu poate distinge culorile) mobilată cu un birou mare de mahon, trei scaune, o masă mai mică și două dulapuri. La birou stătea domnul director Wilson. Era un om înalt, uscățiv, blond-închis cu ochi căprui, de vreo 30 de ani. Acesta se uită o clipă la musafirul său după care îl pofti să ia loc. Alien se conformă. Directorul scoase un dosar pe care îl răsfoi, tastă câteva comenzi la calculatorul său apoi se adresă reclamantului:
-Domnul...ahhh, Alien?întrebă mirat.
-Da, răspunse imediat eroul nostru.
-Alien simplu? Nu există un nume pentru specia dumneavoastră? Sunteți extraterestru și gata?
-Ahhh, Alien se încurcă. Fusese cunoscut dintotdeauna pur și simplu ca „Alien”. Îi veni o idee. Ba da, dar... nu poate fi pronunțat de... oameni, adică...
-Da, da, am înțeles, se strâmbă tânărul director care apoi se întoarse spre ecranul calculatorului. Domnule... Alien, sunteți un angajat al parcului nostru de trei ani, corect? Întreba fără să-și ridice privirea din ecran.
-Da, răspunse angajatul. Aș vrea să știu de ce sunt aici dacă se poate.
-Domnule Alien, din cauza reducerilor de buget din ultima vreme, consiliul de administrație a decis să elimine unele dintre investițiile neproductive ale parcului. Alien înțelegea acum. Asta chiar era ziua de care îi fusese frică de trei luni. Domnule Alien, eu am sarcina neplăcută de a vă informa că dumneavoastră sunteți o investiție neproductivă, iar consiliul de administrație reevaluează nevoia de a continua să vă plătească serviciile.
-Nu cred că situația este atât de gravă. Alien se hotărî să lupte, deși nu credea cu adevărat că îi va putea face să se răzgândească. Am adus mult profit acestui parc și cred că încă mai pot...
-Ați adus domnule Alien, interveni hotărât directorul, cred că e vremea să recunoașteți că nu mai sunteți tânăr.
-Nu se poate așa ceva. Chiar astăzi am dat peste doi clienți care....
-Domnule Alien, vă rog! Directorul era aproape iritat. Oamenii nu se mai sperie de monștri deplasați cu colți de plastic. Cel puțin nu oamenii care contează pentru noi. Efectiv nu putem justifica menținerea dumneavoastră pe ștatul de plată. Îmi pare rău. Va trebui să vă concediem.
Alien, deși se aștepta de mult această lovitură, tresări la auzul acelor cuvinte. El se împotrivi cu toată puterea destinului neîndurător. Rosti sfidător și înfuriat:
-VOI! Voi homo sapiens credeți că sunteți așa tari! Vă uitați la filme de doi bani gen Blair Witch Project și credeți că asta înseamnă să vă fie frică!! O să-ți arăt eu ce înseamnă să-ți fie FRICA! Alien îl apucă pe director de guler. Dădu cu coada în birou care se rupse în două în urma impactului. Directorul privi pasiv și apoi se adresă extraterestrului:
-O reprezentație reușită domnule Alien, dar din păcate nu vă puteți păstra slujba.
Fostul angajat îl lăsă pe director jos, îi aranjă gulerul la costum apoi rosti încet:
-Am zis să mai fac o încercare. Creatura deja se îndrepta spre ușă, cu un mers încet și apăsat când mai auzi odată vocea calmă și rece a directorului:
- Am dori să părăsiți imediat zona parcului. Intimidați copiii. Doar copiii, simți nevoia să specifice cu ironie răutăcioasă domnul Wilson. Vă vom trimite cecul cu salariul pe o lună prin poștă. Vă vom reține bineînțeles costul biroului. Bună ziua.
Din fața ușii, monstrul îi aruncă o privire plină de amărăciune apoi oftă adânc și ieși pe ușă. Alt loc unde nimeni nu-l mai dorea...

Alien locuia într-o grotă aflată sub un deal în partea de sud a parcului Gosford din Los Angeles. Se mutase aici în urmă cu 12 ani și reușise să o transforme într-un adevărat cămin.
Ajuns acasă în grota lui mobilată în stil victorian, eroul nostru se lăsă cuprins de o nostalgie nesănătoasă. Fiecare colțișor întunecat îi aducea aminte de zilele lui de glorie, iar cel mai rău era când se uita în vitrina de lângă pat: acolo, se găsea caseta video „Atacul monștrilor-crabi”. Imediat după ce a văzut acest film, și-a dat seama că asta voia să facă, ăsta era destinul său-filmele. Lângă vitrina ce conținea această prețioasă rămășiță a trecutului se afla „peretele faimei”. Era un perete decorat cu diverse diplome, premii și poze cu celebrități strânse de-a lungul anilor. Acesta era fără îndoială altarul carierii sale. Alien își amintea de ziele bune, când dădea mâna cu Ridley , făcea skandenberg cu Arnold, și spunea bancuri cu Danny.
Dar aceste zile trecuseră. Întotdeauna a crezut că dacă ar fi primit un rol bun, un rol pe măsura talentului său, cum ar fi rolul principal în ET, atunci ar fi ajuns mult mai departe. Poate chiar... Oscarurile. Însă Spielberg niciodată nu-l plăcuse, și îi împuiase capul cu chestii gen „nu ești un model potrivit pentru copii”. Iarăși faza cu copiii.
Se trezi abrupt din această reverie când văzu o poză cu el și cu... Predator. Nu era nimeni sau nimic pe lumea asta care să-l enerveze mai mult decât Predator, deși aveau atât de multe în comun. În poză își dădeau mâna, dar era mai mult o chestie de publicitate pentru jocul ăla „blestemat” cum îi zicea el. „Altă idee mai bună nu găseau pentru un joc”. A fost greu să-i înghită toate fițele în acele zile pentru promoția jocului, dar avea nevoie de bani. A auzit despre el că ar fi mare figură în wrestling.
Simțindu-se scârbit de gândul succesului lui Predator, Alien se repezi către agenda sa. La urma urmei, în lumea show-biz-ului, nu contează ce știi, contează pe cine știi. Primul număr pe care-l formase era al lui Sigourney Weaver:
-Alo!?
-Alo. Bună Sigourney, ghici cine?
-Tu! Ce tot suni? Þi-am spus să numai suni aici, ratatule. Crezi că-mi pasă de tine, crezi că EU am timp să vorbesc cu cineva atât de...de... ratat?! Nu esti nimic mai mult decât un microb. Ești inferior chiar și unui microb, ești un jeg! Și dacă ai rezistat până acum înseamnă că ai ceva interesant să-mi spui așa că lasă-mi un mesaj după beep.
Alien închise telefonul, gândindu-se că poate Sigourney nu este cea mai potrivită persoană să-l ajute. „Ok, următorul” își zise în gând.
Toată seara a încercat să găsească pe cineva înțelegător, dar Cameron era într-o ședință, Scott era la masă cu Sharon Stone, Fincher i-a spus să se sinucidă mai întâi și poate atunci face film despre el, iar majoritatea oamenilor de la Fox nu erau disponibili . Alien era foarte dezamăgit. Oameni care în trecut se numiră prietenii lui acum nici nu-l mai băgau în seamă. Se uită din nou la poza aceea cu Predator. Poate dacă l-ar suna... „Nu! O să fie o zi rece în iad când o să mă înjosesc în halul ăsta” jură el. Dintr-o dată îi veni o idee și îl sună pe fostul lui agent. De dragul vremurilor vechi, acesta îi spuse că postul PBS are nevoie de un personaj „mai special” pentru o emisiune. Nu era un rol mare, dar era urgent, chiar a doua zi.
Era exact ocazia pe care Alien o aștepta, ocazia de a le arăta oamenilor că nu a dispărut de tot...

Dis-de-dimineață Alien se afla în fața studioului nr. 9 al televizunii PBS. Acesta fremăta de activitate umană. Intrebă pe cineva unde-i regizorul și se prezentă pentru a primi scenariul și toate alea. Regizorul se uită lung la el și apoi îi spuse:
-Hmmm. Acesta este fără îndoială cel mai oribil actor cu care am lucrat vreodată!
Deși regizorul îi gâdila orgoliul, Alien simți nevoia să intervină.
-Da, mulțumesc,dar... nu mi s-au spus prea multe, doar că aveți nevoie de cineva mai „special”... și... nu știu, n-am primit nici un scenariu...
-N-ai nevoie de scenariu scumpule. Ești un personaj de acțiune, nu replici. Poate o să cânți puțin.
-Să cânt?!zise Alien râzând. Gândul era prea ridicol.
-Da! Normal. Ah! exclamă regizorul privind în spatele interlocutorului său. Uite și vedeta noastră.
Alien se întoarse la timp pentru a vedea o uriașă coadă mov, restul corpului fiind acoperit de oamenii de pe platou. Abia acum înțelegea adevărata oroare în care se băgase.
-BARNEY!? Ãsta e un film cu Barney?! BARNEY DINOZAURUL!!!!!!?????
În timp ce Alien se lupta cu impulsul de a fugi mâncând pământul, regizorul se îndreptă spre dinozaurul mov, eroul atâtor copii. După ce shimbară câteva cuvinte, uitându-se în treacăt și la Alien, regizorul se întoarse lângă eroul nostru. Il studie puțin apoi strigă:
-Make-up! O suită de tineri apărură ca din neant iar regizorul li se adresă în continuare. Ascultați. Vreau albastru, mult albastru...
-Culoare uni? întrebă un tânăr stilist.
-Hmmm, poate niște pete galbene, pe spinare, se gândi regizorul uitându-se atent la creatură. Și mi-ar plăcea niste pantaloni, poate niste breetele.
-Ce culoare? de data asta vru să știe o fată cu părul roz... probabil vopsit.
-Vizualizez, vizualizez: maro cu bretele verzi. Și umpleți-i cu ceva. E prea slab. Hmmm...I-ar trebui ceva care să-l facă mai puțin... extraterestru. O pălărie amuzantă, ceva clasic, ceva...
-Un joben? Propuse fata cu părul roz.
-Da, perfect! Un joben roz. Ocupațî-vă acum! Și faceți ceva cu coada aia. Poate un stuf de păr sau ceva. Și vreau să văd niște gene la ochi. Să-l facem mai simpatic.
Simpatic. De la o creatură a întunericului, acum trebuia dintr-o dată să devină simpatic. Suportase ședința de machiaj, și costumația aia ridicolă dar în momentul adevărului, când trebuia sa filmeze scena, deja își pierduse din hotărâre. Regizorul țipa înstrucțiuni până când toată lumea era gata să filmeze. El dădu startul:
-Liniște pe platou. AM SPUS LINISTE PE PLATOU! MOTOR!
„Barney și prietenii lui” dubla 1.
Alien intră în decorul format din căsuțe galbene și copăcei roz primul. Se plimbă puțin până ieșiră niște copii din spatele unui panou. Barney era în spatele lor. Unul dintre copii strigă:
-Uite Barney, el mi-a stricat trenulețul.
-Bine, dar trebuie să-l ierți, pentru că așa este frumos, rosti dinozaurul cu un zâmbet de Maica Tereza.
-Dar nu vreau! Se enervă băietelul
-Dar trebuie!
-De ce?
-Pentru că... si Barney incepu să cânte
„Toată lumea vrea câteodată
Să vorbească cu un băiat sau o fata
Oricine vrea un prieten,
Dar trebuie să ierți odată și odată...”
Barney își continuă cântecul stupid, în timp ce Alien contempla căt de mult a decăzut. Fiecare instinct îi spunea să rupă gâtul acelei greșeli a naturii care cânta, și a agentului său. Sigur i-a făcut chestia asta dinadins.
La un moment dat Barney primi o bâtă de pluș și se apucă să dea în eroul nostru. Asta în timp ce cânta:
-Dar Barney! Barney e prietenul tuturor
Haide domnule Morocănos, cântă cu noi!
Alien dorea să-l atenționeze să nu mai dea cu idioțenia aia de bătă de pluș în el. Stresul ultimelor zile, combinat cu costumația aceea absurdă și însuși faptul că atâția oameni îi călcaseră în picioare mândria, își spuseră cuvântul. Alien cedă.
Dinozaurul mov și copiii cântau în continuare:
Barney e prietenul toturor,
Barney e... înainte să-și termine versul, Barney se trezi cu Alien în față care-l apucă de gât și zise: „Barney e terminat!”.Agresorul îi indesă în botul proeminent jobenul roz care fusese forțat să-l poarte. 3 secunde mai tărziu Barney zbura prin aer, în direcția regizorului pe care-l și izbi cu o forță destul de mare.
Alien părăsi platoul de filmări, aflat într-un haos de nedescris. Deși știa că nu o să dureze mult, se simțea MULT mai bine.

În drumul spre casă, eroul nostru se întreba dacă o să apară la știri. Își făcea în acelasi timp planuri, cum o să trăiască lunile astea dacă nu își mai găsește nimic de lucru. Nu avea mai mult de 500 de $ în cont, putea să vândă câteva chestii... se opri din meditare când observă că cineva îl urmărește. Se afla în parcul Gosford, la 100 de metri de casă. Deodată simți o durere în spate. Cineva aruncase o piatră in el. Se întoarse și văzu o gloată de vreo 30 de copilași care păreau foarte furioși. Alien recunoscu o fetiță de pe platou care îl arătă cu degetul și zise:
-Uite-l. El a dat în Barney!
-PE EL! Strigară toți copii și tăbărâră cu pietre, bâte, făcălețe, și unii chiar cuțite.
Trecu mult timp până Alien scăpă din mâinile lor...

... dar când în sfărșit se târî până acasă,. Șchiopătă până în dormitor. Aceasta nu fusese săptămâna lui, iar acum, privind acel zid penibil, „peretele faimei”, ideea teribilă a sfârșitului îi dădea târcoale. Adevărul era că își trăise vremea. Anii `70 și `80 nu puteau ține la nesfârșit. Era clar, oamenii nu-i mai tolerau prezența, prin urmare singurele opțiuni erau să ajungă criminal în serie sau poștaș. Dar nu el în sinea lui era un adept al non-violenței (asta când nu era împins la limită cum a fost în ziua aceea) și nici nu-i plăcea așa de mult să călătorească. Viața nu mai avea nici un rost. Se uită încă odată la poza lui Predator . Cel mai mult îl rodea ideea că Predator a reușit să se adapteze și el nu. Dintr-o dată rodi în el speranța că dacă l-ar suna... dar aceasta fu rapid exterminată de simțul inalienabil al mândriei. Se îndreptă hotărât spre vitrina ce continea prețioasa casetă „Atacul monștrilor-crabi”, o luă cu el împreună cu o frânghie și o scară. Din dreptul porții mai privi odată casa lui. Era întuneric, așa cum îi plăcea lui. Deși era o creatură a întunericului, iubea luminile reflectoarelor. Se privi câteva clipe într-o oglindă. Imaginea aceea terorizase generații întregi de copii și chiar adulți. Indiferent ce ar zice lumea, de Blair Witch Project sau Marilyn Manson, EL va fi mereu figura dominantă în coșmarurile lor. EL îi va speria întotdeauna. EL era un clasic. Păcat doar că a trebuit să se umilească în fața lui Barney. Și odată terminat acest șir al gândirii își părăsi casa în căutarea unui copac inalt.
Grota rămase tăcuta. Se auzea numai ticăitul discret al unui ceas vechi cu cuc. La vreo 5 minute de la plecarea proprietarului, locuința aproape tresări când sună un telefon. Deaoarece nu era nimeni să răspundă, robotul își îndeplini rolul de a prelua mesajul:
„Ahhh, Alien? Nu ești acasă? Predator aici...Ahhh. M-am gândit toată ziua când să te sun, dar nu știam dacă ți-ai schimbat numărul sau ce-ai mai făcut de doi ani.. Stiu că nu mă placi dar trebuia să vorbesc cu tine pentru că.. Ei bine, Studiourile Fox vor să facă un film Alien vs Predator și m-au rugat pe mine să te anunț. Ascultă, indiferent care ar fi părerea ta despre mine, filmul ăsta ar putea insemna o nouă șansă pentru amândoi. Așa că... sună-mă, cred că ai numărul. Ahhh, ai grijă de tine, da?”
Robotul emise un piuit scurt după înregistrarea unui mesaj care a venit prea târziu...