Gulerul cămășii era prea strâmt. Îmi simțeam venele de pe tâmplă pulsând sub dârele de transpirație. Din colțul gurii suflam înspre sprâncene pentru ca picăturile sărate să nu-mi intre în ochi. Uitasem să-mi iau batista dar în deverul acela cine și-ar putea aminti chiar totul? Un popă bătrân și un dascăl peltic cântau la capul lui taică-miu. Murise cu două zile înainte într-un stupid accident vascular. Vara aceea fusese exagerat de cald. Nu mai întâlnisem niciodată astfel de temperaturi ridicate. Case, străzi, oameni, totul se topea, se amesteca într-o pătură de magmă gazoasă ce plutea la nivelul solului. Un amalgam de suferință al lucrurilor și ființelor, o suflare de foc ce topea totul sub greutatea ei. În stânga mea, mama, îmbrobodită în negru, smochinită, cu o șuviță de păr alb atârnându-i pe lângă ureche ca un țurțure de fire albe. Își ținea mâna la gură și privea în gol peste toți cei din jurul nostru. Ochii albaștri, două puțuri secate, ațintiți către trecut probabil, nemișcați, înroșiți, îl făceau pe frati-miu -care se agățase de ea-, să smiorcăiască. Nasul îi curgea. Ochii îi curgeau. Vorbe neînțelese, boscorodite, îi curgeau printre dinții ce dârdâiau de oboseală și plâns. Cu o mână își ridica din când în când pantalonii. Se scărpina cu un picior pe gamba celuilalt. Hainele de împrumut, negre, tocite la guler și mâneci, spânzurau pe el ca sacul pe par. O grămadă de haine vii, ponosite și plângăcioase. În fața noastră se căsca groapa. O gură știrbă din care fuseseră scoase oasele bunicilor. Îngrămădite într-o față de pernă bleu, tibii și cranii, un mixaj ca într-un joc de marocco își aștepta reînhumarea.