O privea exact așa cum o privise și în urmă cu 45 de ani. Corpul îi era același, păstrându-se intact, neîmbătrânind nici măcar o singură zi. Se întindea albastră, infinită și tăcută, rătăcind în ochii și amintirile bătrânului. Apele îi erau câteodată agitate de valurile ce îi mângâiau picioarele, picioare care cunoșteau fiecare milimetru al plajei interminabile. Știa fiecare piatră unde își avea locul, fiecare scoică unde era aruncată de vreo furtună rătăcită, iar în nopțile verii ce nu se mai termina era atent ca fiecare piatră, fiecare scoică, să se afle în locul ce-i fusese destinat, le ștergea de nisip, păstrând greul colier nemodificat.
Era prea bătrân ca să mai viseze, se obișnuise cu ideea că nu va putea niciodată aduce marea în coliba sa de lut, al cărei singur locuitor era, trăindu-și ce îi mai rămăsese din viață contemplându-și iubirea. Încercase de multe ori să o facă să-i treacă pragul, construise canale ce depășeau orice imaginație prin care spera că apa va curge invadându-i casa, umplând-o până la refuz, ca pe un imens acvariu cu un singur pește. Zidise geamurile astfel încât apa să nu treacă dincolo de ele atunci când timp de șapte luni de zile cărase găleată după găleată în viitorul acvariu iluzoriu, singurul lucru pe care însă a reușit să-l facă a fost șubrezirea fundației și crăparea pereților și așa foarte fragili. Ani întregi încercase toate modalitățile posibile de a trece pragul împreună cu mireasa cea mai frumoasă din lume, dar marea se împotrivea dorinței lui de a-l primi în brațele ei puternice, refuza să-l strângă la pieptul înspumat până ar fi devenit o parte din ea, vroia să rămână pe veci doar în ochii lui negrii, încețoșați și înlăcrimați, udându-i trupul nereușind însă să-i salveze sufletul de la înec.
Bătrânul se rezuma acum la a sta întins într-un șezlong vopsit în alb, la a fuma din pipa albă, de fildeș, scoțând pe nările mari ca ale unui dragon rotocoale albe de fum ce se
pierdeau în briza după-amiezii. Îi cunoștea toate toanele și obiceiurile, știa cu exactitate ziua când pescărușii se întorceau pentru a ciuguli peștii din apele ei întinse, asemeni unor corbi ce scot ochii unui cadavru uitat de Dumnezeu în deșert, știa când își retrăgea apele lăsând în urma lor o mulțime de pești ce se zbăteau pe covorul de scoici, știa când era furioasă și își ridica valurile până la cer speriind îngerii ce adormiseră, iar atunci se arunca în brațele ei și o liniștea șoptindu-i la ureche tot felul de povești până când devenea aceeași ființă liniștită pe care o iubea, iar ea îl purta întins pe spate cu ochii larg deschiși printre algele răscolite și peștii morți, murmurând fiecare la urechea celuilalt un cântec menit să-i adoarmă pe amândoi. Dar ea nu ațipea niciodată, îl plimba în brațele învolburate ore, și chiar zile întregi, invadându-i visele cu imagini ale unor îndepărtate și ireale porturi cu ale lor mulțimi pestrițe, cu vânzătorii de giuvaeruri, pește și femei, cu bătrânii marinari ce-și depănau povestea vieții lor tumultoase oricui era dispus să o asculte și să-i cinstească cu o sticlă de rom de cea mai proastă calitate, cu familiile de nobili ce veneau să-și aleagă sclavii sosiți la ultimul transport, bărbații căutându-i de păduchi și carii, iar doamnele, ce-și acopereau obrazul cu batista ce le purta inițialele brodate în colțul din dreapta, cercetându-le cu priviri fugare chipul, musculatura și potența.
Când avea 20 de ani, fusese și el făcut sclav de un om bogat al Egiptului a cărui fată făcuse nechibzuita faptă de a-i dezvălui tatălui său aventura sa amoroasă povestindu-i despre nopțile fierbinți petrecute pe nisipurile fine, printre scoici, pietrele și căluții de mare aruncați pe mal de valurile înspumate cu, pe atunci, tânărul, frumosul și unicul copil al unei familii destul de sărace. După ce moșierul l-a exploatat la maxim pe băiat, ucigându-i tinerețea pe pământurile sale, și după ce și-a renegat fata, aceasta ajungând în cele din urmă o curvă de ultima speță între zidurile murdare ale Babilonului, l-a vândut pe o sumă modică unui traficant de sclavi ce-și încărca corăbiile și traversa marea pentru a-și revinde marfa la un preț mult mai mare față de valoarea ei reală.
În clipa când sub picioarele tânărului nu a mai fost decât apă i-a auzit pentru prima dată glasul, un glas diafan ce spunea povestea miilor de corăbii ce navigaseră printre valurile ei. Inima i-a fost adânc rănită și în timp ce spăla puntea îi șoptea și el istoria vieții sale, anii de neuitat când biciul fusese cel mai bun prieten al său. Într-o noapte ne mai putând suporta sicriul de lemn ce îl despărțea de brațele noii sale iubite a luat un topor și a început să lovească în pântecul corabiei până când acesta a cedat, vasul scufundându-se și dăruind astfel apelor 163 de morți în schimbul fericirii unui singur om. Ea l-a purtat ca o mamă grijulie până la țărmul ce avea să-i devină țară în care el singur era și rege și servitor și bufon, l-a sfătuit cum să-și construiască un adăpost, cum și când să pescuiască astfel încât să nu o lase complet lipsită de viață chiar dacă nu prindea mai mult de doi sau trei pești, cum să-și planteze tutunul ce-l salvase din burta corabiei și pe care îl savura în fiecare după amiază cu ochii pierduți în adâncurile ei, iar el în schimb îi oferea toată dragostea lui ce nu cunoștea granițe sau țărmuri.
Au trecut 45 de ani de la prima lor îmbrățișare și în tot acest timp dragostea lui a înflorit pe zi ce trecea ca o floare udată clipă de clipă de apele ei nici prea dulci, nici prea sărate.

Simțind din ce în ce mai mult vârsta ce se arunca asemeni unei leoaice înfometate asupra lui a tot încercat să-și găsească sfârșitul în brațele ce odată îl salvaseră, dar de fiecare dată marea îl adormea în palmele ei și îl purta încet pe țărmul ce îl acoperea imediat cu o pătură de nisip, pietre, scoici și căluți de mare. Când se trezea o blestema, se închidea în coliba lui, dar după câteva ore ieșea, o privea cu lacrimi în ochi, arunca o cochilie în adâncurile ei, își cerea scuze și ea îl ierta mângâindu-i obrazul cu o ușoară adiere de vânt cu miros de trandafiri proaspeți.
Fiind de mic pasionat de navigație și devenind peste noapte posesorul unei moștenirii fabuloase, și în același timp neașteptate, mi-am putut permite luxul de a-mi închiria o corabie, de a-mi angaja câțiva marinari de excepție și astfel pregătit am plecat să-mi caut sufletul pe oceanele și mările lumii. Cred că timp de 16 ani am colindat două treimi din apele globului, am văzut sirenele ce încercau să ne ademenească cu al lor cântec mirific, cu pletele blonde ce tremurau ușor în adierea vântului de vară și sânii lor generoși ce stăteau nemișcați sub atingerea molatecă a mâinilor cu imense unghii roșii, am văzut vasele fantomă ce alunecau noaptea tăcute printre valuri, cu puntea plină de suflete și un singur felinar aprins la cârmă, am văzut cum o balenă albă a înghițit într-o după-amiază trei corăbii ce încercau să o prindă și să o expună în vreunul din porturile importante ale lumii, am fost martori la prinderea, uciderea și apoi devorarea unui întreg stol de pescăruși, ce coborâse prea aproape de nivelul apei, de către un calamar uriaș, dar cea mai mare minune ce ne-a fost sortită privirii a apărut în mijlocul unei toride zile de august.
Un matelot anunțase că urma să ajungem la un țărm ce părea a fi locuit. Marea parcă ne împingea cu o dorință de nestăvilit spre țărmul acoperit de nisipul auriu pe care se putea observa un scris foarte mărunt. Am coborât cu toții și am început să citim pe nisipul ce se topea sub tălpile noastre povestea unui om care a iubit marea și care și-a găsit liniștea în brațele ei. Toată plaja era înconjurată de scoici, pietre și căluți de mare, totul părând a face parte dintr-un imens tablou. Am aflat toată istoria vieții bătrânului, dar pe firele de nisip ce se deșirau sub privirile noastre nu scria nimic despre moartea lui; odată terminate de citit rândurile, cuvintele au și dispărut pentru eternitate, iar noi am privit instinctiv spre dreapta și am văzut vechea colibă, cu mica plantație de tutun în stânga ei, cu toate ușile și ferestrele închise, dar cu draperiile netrase.
Ne-am apropiat și am privit înăuntru iar ceea ce ne-a fost dat să vedem a rămas întipărit în amintirile noastre pentru tot restul vieții. Casa devenise un imens acvariu în care plutea tot felul de obiecte, alge, meduze și mijlocul încăperii plutea un bătrân cu ochii larg deschiși, luminoși, cu brațele împreunate într-o îmbrățișare ce avea să dureze o eternitate și cu buzele întredeschise într-un sărut, iar marea încă îi mai șoptea la ureche poveștile ei cu marinari, corăbii și pirați.