Din nou tânar

Nu-i rău să fii nemuritor,
ci-i rău că toți ceilalți sunt muritori


“Vă scriu această scrisoare în speranța că mă veți ierta.
Eu sunt de fapt un simplu hoț (mi-e rușine să scriu asta dar trebuie să vă scriu întregul adevăr). Am intrat în casa contelui în speranța de a fura ceva prin care să mă îmbogățesc, însă… cred că deja ați aflat finalul. Să vă spun însă ce s-a întâmplat de fapt:
Eram în casă, în “inspecție” dacă vreți, când mă trezesc că-mi iese un bătrânel în față, un bătrânel blajin, calm și surâzător. Era contele. De frică să nu fiu prins am vrut să-l lovesc, însă acesta mi-a spus cu același calm și larg surâs să mai aștept cu lovitura căci are să-mi spună ceva. Nu știu ce m-a apucat – parcă eram hipnotizat – că nu l-am lovit.
Mi-a făcut semn să mă așez pe scaun și el s-a așezat pe scaunul din fața celui care îmi era destinat. Parcă îl văd încă întinzând mâna și, făcându-mi semn să iau loc, mă salută ca pe un vechi prieten. Eram stupefiat: nu știam ce să mai cred; parcă mă aștepta! Așezându-mă, îmi spuse:
- Tu ești cel care îmi va îndeplini ultima dorință! Spuse asta atât de promt încât nedumirirea mea atinse niște cote uimitoare. Mă uitam la el și nu știam ce voia să spună prin asta, și mai ales ce rol aveam eu în planurile sale.
- Eu simt cum mor și nu pot face nimic. Aș avea însă o dorință, și sunt dispus să plătesc cât vrei pentru asta, îmi spuse de parcă nu era vorba de nimic serios.
- Bine, bine, și eu ce rol am? Știi cine sunt eu? Întrebai gândindu-mă dacă nu cumva chiar mă știe (nu avea cum: eu nu mai fusesem pe domeniul său).
- Cred că știu ce fel de om ești. Esti un hoț care încă nu s-a rătăcit de tot însă.
Avea dreptate. Eram un începător în “meseria” asta. Nu mai furasem până atunci. Tot ce voiam în acel moment era să scap odată de acolo, să-mi pot blestema în liniște ghinionul. Nici nu bănuiam ce-mi rezervă viitorul. Pe bătrân îl consideram un nebun care oricând putea să-și cheme gărzile și să mă aresteze.
După o mică discuție despre hoție (în care contele se lămuri cât de nou eram în domeniu), îmi spuse, așa… brusc:
- Îți las tot ce vrei din casa asta cu o condiție: să faci ca după ce voi muri rămășițele mele pământești să nu mai fie găsite. Dacă vrei îți dau și o soluție: mă incinerezi, și apoi cenușa-mi mi-o împrăștii în câmp sau undeva unde să nu mai fie găsită.
Era o cerere extraordinar de ciudată și nu știam dacă s-o primesc sau nu. Îmi era frică să nu fiu prins și arestat pentru furt și chiar omor, însă din nou – contrar voinței mele – am făcut ceea ce-mi spuse bătrânelul. Nu-mi pot da seama cum știa că va muri, și mai ales cum de s-a putut abține să nu dispere în fața acestei viziuni macabre. Îl admir pe conte pentru asta.
A mai durat vreo două ore de palavre până când contele se ridică de pe scaun, se lungi pe pat, și îmi spuse:
- Eu trebuie să mor. Ai grijă: după faptă și răsplată.
Închise ochii și muri.
L-am băgat în șemineu, după cum însuși îmi sugerase, am aprins focul și am așteptat. Aveam o oroare legată de ultimele lui cuvinte. Îl compătimeam ca pe orice om care a murit, îl admiram pentru forța de caracter pe care a dovedit-o și îl și detestam în același timp pentru că m-a pus să fac o treabă atât de grotescă. După ce focul se stinse de la sine, am luat toată cenușa și am împraștiat-o acolo unde nu o va mai găsi nimeni, după cum mi s-a impus.
Am luat câteva lucruri de valoare din casă și voi pleca după ce termin aceasta scrisoare.

Sper să mă puteți ierta, și să nu mă condamnați
pentru ceea ce am făcut.


Un hoț ce se dorește a fi iertat.”



După ce scrise aceste rânduri, contele – nemuritor – reveni la ceea ce era în tinerețe, își luă câteva lucruri de valoare și plecă fără a se mai uita în spate, murmurând doar pentru el: “Și iar începe calvarul”.
El trebuia să înceapă o nouă viață, departe de locul unde a trăit-o pe ultima.