Nouã ceasuri si nouã minute... Peste sase minute pleacã trenul. Un minut încã si se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de colo pânã colo prin coridor, sã vãz în care compartiment as gãsi un loc mai comod... Aci. O damã singurã, si-fumeazã, atât mai bine! Intru si salut, când auz o mârâiturã si vãz apãrând dintr-un paneras de lângã cocoana capul unui cãtel lãtos, plin de funde de panglici rosii si albastre, care-ncepe sã mã latre ca pe un fãcãtor de rele intrat noaptea în iatacul stãpânii-si.
- Bubico! zice cocoana... sezi mumos, mamã!
"Norocul meu, gândesc eu, sã trãiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javrã!"
Bubico se linisteste putin; nu mai latrã; îsi retrage capul în paneras, unde i-l acopere iar cocoana cu un tãrtãnas de lânã rosie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mã lungesc pe canapeaua din fata cocoanii si-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblã pasajeri si vorbesc. Bubico mârâie artãgos.
- Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus si, vrând sã sarã afarã de la locul lui, începe sã latre si mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforeazã. Conductorul face un pas cãtre cocoana, care-si cautã biletul ei în sãculetul de mânã, pe când Bubico latrã si chelãlãie desperat, smucindu-se sã iasã din paner.
- Bubico! zice cocoana, sezi mumos, mamito!
Si-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul si-a terminat treaba si iese. Cocoana îsi înveleste favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mã lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot depãrteazã dupã trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz hârsâitul unui chibrit: cocoana îsi aprinde o tigaretã... Încã nu mi-e somn. De ce n-as aprinde si eu una? A! de degrabã sã nu pierz trenul, am uitat sã-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamita lui Bubico... Scot o tigaretã, mã ridic si dau sã m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc sã fac bine o miscare, si Bubico scoate capul lãtrându-mã mai furios decât pe conductor; latrã si chelãlãie si tuseste si...
- Bubico - zice cocoana - sezi mumos, mamitico!
"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am vãzut de când sunt o javrã mai antipaticã si mai scârboasã... Dacã as putea, i-as rupe gâtul.
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamitica îmi dã s-aprind. Îi multumesc si m-asez în locul cel mai depãrtat din compartiment, de teamã cã n-am sã mai pot rezista pornirii si am sã-i trag la cap când si l-o mai scoate din paner.
- Frumusel cãtel aveti, zic eu cocoanii, dupã câteva momente de tãcere; da' rãu!
- As! nu e rãu, zice cocoana; pânã se-nvatã cu omul; dar nu stiti ce cuminte si fidel este, si destept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbeste...
Apoi cãtre paner, cu multã dragoste:
- Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...
Din paner se aude un miorlãit sentimental.
- Sã-i dea mama bãietelului zãhãrel?... Bubico! Bubi!!
Bãietelul scoate capul cu panglicute... Mamita-l degajeazã din toalele în cari dospeste-nfãsurat si-l scoate afarã. Bubico se uitã la mine si mârâie-n surdinã. Eu, apucat de groazã la ideea cã nenorocitul ar încerca sã mã provoace, zic cocoanei:
- Madam! pentru Dumnezeu, tineti-l sã nu se dea la mine! eu sunt nevricos, si nu stiu ce-as fi în stare... de fricã...
Dar cocoana, luând în brate pe favorit si mângâindu-l cu toatã duiosia:
- Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem bãieti cuminti si binecrescuti... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...
- Ha? zic eu.
- Bismarck al ofiterului Papadopolinii.
Dându-mi aceastã explicatie, cocoana scoate din sãculetul de mânã o bucãticã de zahãr:
- Cui îi place zãhãrelul?...
Bubico (fãcând pe bancã sluj frumos, cu toatã cletinãtura vagonului): Ham!
- Sã-i dea mamitica bãiatului zãhãrel?
Bubico: Ham! Ham!
Si apucã bucãtica de zahãr si-ncepe s-o rontãie... Cocoana scoate din alt sãculet o sticlã cu lapte, din care toarnã într-un pahar; apoi:
- Cui îi place lãptic?
Bubico (lingându-se pe bot): Ham!
- Sã-i dea mamitica lãptic bãiatului?
Bubico (impacient): Ham! Ham!
"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe sã lãpãie, si lãpãie, si lãpãie, pânã când un pasajer se aratã la usa compartimentului nostru uitându-se-nãuntru. Bubico se opreste din lãpãit si se porneste sã latre ca o fiarã, cu ochii holbati si muscând în sec si clãntãnind din dinti, si tusind si...
"Vedea-te-as la Babes, jigãraie îndrãcitã!" gândesc eu, si prin mintea mea începe sã treacã fel de fel de idei, care de care mai crudã si mai infamã.
Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnã iar lapte-n pahar si bea si dumneei. Eu simt cum mã nãvãlesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
- A propos - zic eu - madam, vorbeati adineaori de Bismarck... al...
- Al ofiterului Papadopolinii...
- Ei! Ce e Bismarck?
- Un dulãu de curte... Era sã mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o cãtelusã, Zambilica, foarte frumusicã! sade alãturi de mine; suntem prietene; si dumnealui (aratã pe Bubico), curte teribilã! (Cãtre Bubico:) Craiule!... (Cãtre mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacã! i-am spus, când l-a dus afarã de dimineatã - cã nu stii ce curat e! - zic: "Bagã de seamã sã nu scape, sã se ducã iar la Papadopolina, cã-l rupe Bismarck..." dulãul ofiterului, care sade cu chirie la ea. (Tuseste cu mult înteles.) Eu nu stiu ce fãceam pân casã, când auz afarã chelãlãituri si tipete... Strig: "Bubico! Bubico! unde e bãiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe brate; d-abia-l scoseserã ea si Papadopolina si soldatul ofiterului din gura dulãului. Ce sã-l vezi?... tãvãlit, lesinat si moale ca o cârpã. Zic: "Vai de mine! moare bãiatul!" Stropeste-l cu apã! dã-i cu odicolon la nas!... Ce-am pãtimit, numai eu stiu... Douã sãptãmâni a zãcut... Am adus si doftor. Da-n sfârsit, slavã Domnului! a scãpat... (Cãtrã Bubico:) Mai merge la Zambilica bãiatul?
Bubico: Ham!
- Sã te mãnânce Bismarck... craiule!
- Ham! ham!
Si sare de pe bancã jos în vagon si apucã spre mine.
- Cocoanã! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, sã nu se dea la mine, cã...
- Nu, frate! zice cocoana, nu vezi cã vrea sã se-mprietineascã? Asa e el: numaidecât simte pe cine-l iubeste...
- A! zic eu, având o inspiratie infernalã; a! simte pe cine-l iubeste... vrea sã ne-mprietenim!... Bravo!
Si pe când cãtelul se apropie sã mã miroasã, iau un pachetel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon si, întinzându-l în jos, cu multã blândete:
- Cutu, cutu! Bubico bãiatul! Bubi!
Bubico, dând din coadã, se apropie mai întâi cu oarecare sfialã si îndointã, apoi, încurajat de blândetea mea, apucã frumos bombonul si-ncepe sã-l clefãie.
- Vezi cã v-ati împrietinit! zice cocoana cu multã satisfactie de aceastã apropiere.
Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson si al Gigichii, care era sorã cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va sã zicã, însemneazã cã Zambilica este mãtusa lui Bubico dupã mamã... În timp ce cocoana-mi povesteste, eu, înfrânându-mi aversiunea si dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuintez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele gratii ale nepotului Zambilichii. Si-n adevãr, Bubico se tot apropie de mine, pânã se lasã sã-l iau în brate. Simt cã mi se bate inima de teamã ca nu cumva, printr-o miscare, ori privire, sã trãdez un plan mare ce l-am croit în adâncul constiintei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi aratã Bubico, pe când eu cultiv cu stãruintã aceastã prietenie atât de scumpã mie, prin mângâieri si bonboane.
- Ei vezi! cum v-ati împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamã? iubesti pe domnul? da?
Si Bubico rãspunde, gudurându-se-n bratele mele:
- Ham!
- Asa? ai trãdat-o care va sã zicã pe mamitica?... craiule!
Bubico: Ham! ham!
- Trebuie sã fii om bun! Nu trage el la fitecine...
- Fireste, coconitã; simte cânele; are instinct.
Când zic acestea, iatã cã trenul se opreste în Crivina. Pe peron se aud lãtrãturi si ceartã de câni. Bubico dã sã se smuceascã din bratele mele; eu îl tiu bine; el începe sã latre îndârjit cãtrã fereastra vagonului. Trenul porneste iar, si Bubico, întorcând capul cãtre partea de unde s-aude depãrtându-se cearta semenilor lui, latrã mereu; eu îl mângâi, sã-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridicã botul spre tavan si începe, în bratele mele, sã urle... în bratele mele!
"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ti!... vedea-te-as mãnusi!"
Dar Bubico urlã mereu.
- Doamnã - zic eu - rãu faceti cã-l tineti asa de aproape pe Bubico si acoperit asa în cãldurã, poate sã turbeze... Chiar asa, aici e prea cald.
Si zicând acestea, mã scol cu Bubico-n brate si m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binisor jos lângã mamita lui, si cobor geamul, aplecându-mã sã respir. Afarã, noapte neagrã ca si ideile mele.
- Bine faci! sã mai iasã fumul de tigarã, zice cocoana.
Intrãm pe podul Prahovii... Mã-ntorc, iau o bonboanã, i-o arãt lui Bubico, care s-apropie de mine bâtâind frumusel din coadã.
"Pe memoria lui Plutone si a fidelului sãu Cerber! zic eu în gând ; jur cã au mintit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciunã! Nu existã!"
Bubico îmi ia bonboana; îl iau în brate si mã dau lângã fereastrã, ridicându-l în dreptul deschizãturii. Aerul rãcoros, trecându-i pe la bot, face mare plãcere lui Bubico. Scoate limba si respirã din adânc.
- Sã nu-l scapi pe fereastrã!... pentru Dumn...
Dar n-apucã mamitica sã rosteascã-ntreg sfântul nume al creatorului, si Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucuresti, zburând - la Zambilica, probabil. Mã-ntorc cu fata spre cocoana si, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
- Doamnã!
Un rãcnet!... A-nnebunit cocoana!
- Repede, doamnã, semnalul de alarmã!
O duc la semnal si o-nvãt cum sã-l tragã. Pierdutã de durere, executã miscarea cu o supremã energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinãturã colosalã. Emotie generalã-ntre pasajeri.
- Cine? cine a dat alarma?
- Dumneaei zic eu cãtre personalul trenului, arãtând pe cocoana lesinatã.
Trenul se pune din nou în miscare. La Ploiesti, cocoana s-a desteptat din lesin; zdrobitã de nenorocire, trebuie sã rãspunzã la procesul-verbal ce i se dreseazã pentru întrebuintarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grãmãditi, cocoana se jeleste, eu m-apropiu de urechea ei si, c-un rânjet diabolic, îi soptesc rãspicat:
- Cocoanã! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea lesinã iar... Eu trec ca un demon prin multime si dispar în noaptea neagrã...

"Moftul român", 1901, 29 aprilie; vol. Momente (1901), Momente, schite, amintiri (1908)