am plecat din Saigon, incercand sa scap din inghesuiala vanzatorilor de placinte, de mirosul dulce de chuin murat, pe care pescarii il insirau la soare pe nesfarsite siruri de ata rosie, adevarate salbe de pestisori scofalciti, aramii.
nu ii inteleg deloc pe orasenii carora, locuind pe alte meridiane ale lumii, le e rusine sa iasa cu barca sau cu thai-lhuo-ul in larg si sa pescuiasca dupa ore in sir de serviciu. aici oraseanul oriental era in deplina armonie cu valul ce ii uda scara blocului, cum numai poate cei din Puerto Veneras, de langa Anzi, mai imping lamele pe scari la etajul trei.
in gara ma astepta ren-tong-ul cu cele trei sarsanale zornaind de sticle, sticlute si carpe de diferite dimensiuni si texturi. i-am platit ceremonios sase juhy, el, mut de uimire, pentru ca juhy nu mai erau pe piata monetara de cand cu independenta Hong Kongului. l-am lasat sa isi sarute banii, binecuvantandu-l cu un choan.
vagonul pentru insula C’hi era cel de dupa locomotiva. lemnul vopsit se scorojise iar sculptura ghirlanda in forma de dragon se tocise de la nenumaratii calatori care mergeau agatati de scara, uneori si doua sute de kilometri, in prejma
sarbatorilor de inceput de an.
acum vagonul era aproape gol. doar in Compartiment erau trei persoane. am intrat si am salutat ceremonios in engleza, caci erau toti de rasa alba. m-am asezat la locul meu si am inceput sa ii studiez fara ca ei sa ma observe, citindu-le tiparele tan-ului inferior. cel de la fereastra, un tip cu o mina serioasa, cu un simulacru de barba, costum impecabil, mereu cu ochii pe fereastra, evitand parca sa ne priveasca, sa il priveasca pe colegul sau de compartiment, un om ciudat, albit parca peste noapte, cu un costum Armani facut tandari, un rest de cravata smuls parca din ghearele dragonului de pe ghirlanda, pantaloni si pantofi plini de moloz. atipise probabil si acum horcaia in timp ce o suvita de saliva i se prelingea pe barba.
cel de-al treilea, un preot misionar, dintre cei de la colegiul Pin-Yn, cu rasa caramizie, a raspuns la salutul meu cu un zambet. Desigur era stingherit de rasa mea cu tonuri de albastru si ming-uri portocalii, insemne traditionale.
Compartimentul era inundat de lumina blanda a soarelui obosit, lenes rosu, in cadere libera spre apus. avea acum un feng-shui bun, agreabil pentru o clipa de liniste. Constiinta s-a ridicat de la sine in bai-hui, lasandu-ma pe bratele vidului.

*
m-a trezit o larma teribila. chiar inainte de a deschide ochii traiam ceva din zarva declansata ca o furtuna in Compartiment. albinosul sarise asupra calatorului de la fereastra si il tragea de guler ca pe o papusa, iar preotul incerca zadarnic sa ii desparta. am lasat sa curga putin jing intre ei si temporar balamucul a fost linistit. albinosul continua sa urle : "nimic si nimeni nu se mai afla azi la locul cuvenit; oamenii nu mai recunosc nici o autoritate efectiva in oridinea spirituala si nici o putere legitima in ordinea temporala. « profanii » isi permit sa discute lucrurile sacre, sa le conteste caracterul si chiar existenta; inferiorul a ajuns sa judece superiorul, ignoranta impune limite intelepciunii, eroarea biruie adevarul; umanul se substitue divinului, pamantul are mai multa importanta ca cerul, individul se proclama masura tuturor lucrurilor si pretinde sa dicteze universului legile plamadite de propria ratiune, slaba, supusa greselii. « vai voua, calauze oarbe» spune Evanghelia. azi vedem pretutindeni orbi conducand alti orbi care, de nu vor fi opriti la vreme, se vor prabusi impreuna in prapastia spre care se indreapta. "
albinosul era tulburat teribil si se parea ca in capul lui se declansase un mecanism asemenea unui patefon vechi, ce facea sa semene totul cu o reproducere alandala a unor citate. ”luati-l va rog de pe mine! e nebun” striga omul de la fereastra, in timp ce stergea cu o biciuire de mana aristocratica praful ce se asezase pe costumul lui in incaierare.
nebunul se retrase in coltul lui, acum chircit, scotand un vaiet de vita injunghiata. ochii speriati ai preotului si cei dispretuitori ai interlocutorului spilcuit se atintira asupra lui. ridica fruntea dintre genunchi si incepu cu lacrimi in ochi:" geamurile se fac tandari, fuselajul avionului strabate toata incaperea, Shara striga la mine sa ii dau piciorul pulverizat de o explozie, Mark isi scoate din burta tastatura odata cu cateva resturi de intestine, ooooh, flacariile iadului ne prabusesc, prabusesc, prabu…"
fata ingheta intr-o expresie de groaza si ramase asa cu ochii pierduti minute in sir. il citesc in jun-tan si ma infior o clipa: ”nu ar trebui lasat sa se urce in tren. societatea de aici e asa de inapoiata incat nici o mie de ani de munca si gandire filosofica nu o poate salva din acest rahat. intregul occident trage la plugul istoriei, doua mii de ani de civilizatie de care ei profita cu nerusinare…” discursul fu intrerupt de un raset salbatic; nebunul cu ochii tot in gol se zgaltaie pe bancheta: "la pranz voi lua masa cu Helen pe Collin’s Square. Helen, ingerul meu blond. verbalismul in religie este cea mai de jos treapta a sa. realitatea azi desemneaza doar lumea sensibila. am peste mine un birou si e cald ca un cosciug. praf, bucati de oameni vin de sus printr-o spartura, pe nas si pe buze imi atarna creier cald… are gust a…, domnule in albastru, stii gustul asta, te rog aminteste-mi, are gust a… de ce taci? spune! spune, ca te ucid cu mainile mele…"
da sa se repeada la mine. intr-un tarziu reusesc: “are gust a inghetata Dolly. Dolly, iti amintesti?” vine langa mine si ma ia pe dupa umeri: " mama imi lua inghetata Dolly, stii ambalajul acela ca de pasla…mama, mama unde esti?” sari in picioare si iesi pe culoar sa o caute chiar in momentul in care trenul porni cu o smuncitura violenta. auzii icnitul caderii nebunului. " ajutor ! avionul intra pe fereastra, fuselajul imi sparge coastele si imi explodeaza in inima, pasagerii imi furnica prin piele… nu ma mai gadilati, au, au, ha, haaa ! reintra in Compartiment alungand gadilitorii imaginari.